Exilul Reginei Elisabeta a României (Carmen Sylva) şi prelucrarea lui literară în poveste

Exilul Reginei Elisabeta a României (Carmen Sylva) şi prelucrarea lui literară în poveste

25. März 2021 Aus Von Silvia Irina Zimmermann

Monsieur Hampelmann (Domnul Pulcinel) – o poveste a Reginei Elisabeta a României (Carmen Sylva) ilustrată de arhitectul Casei regale, André Lecomte du Nouÿ 

Silvia Irina Zimmermann

 

Fire romantică, sensibilă, pasionată de frumos, deosebit de creativă şi plină de entuziasm pentru ideea unei misiuni alături de augustul ei soţ pe tronul României, Regina Elisabeta şi-a dorit mai presus de toate copii în căsătoria cu Regele Carol I şi a suferit foarte mult din cauza neîmplinirii acestei dorinţe. Rămânând veşnic neconsolată după pierderea singurului copil, regina a încercat, totuşi, să-şi aline suferinţa prin literatură, muzică, artă şi mai ales prin numeroasele ei acte de binefacere. Pe lângă pierderea fiicei, Principesa Maria (1870-1874), la o vârstă fragedă, şi mâhnirea de a rămâne mai departe fără de copii şi, mai ales, fără a putea oferi un moştenitor pentru dinastia ţării, exilul Reginei Elisabeta în anii 1891-1894 a însemnat o altă perioadă deosebit de grea din viaţa ei. În anii de exil, regina a fost profund marcată de suferinţă şi amărăciune şi de îngrijorare asupra propriului destin, după cum stau mărturie textele literare şi epistolare păstrate din acest timp. Din primele luni ale exilului reginei în Italia, la Pallanza (din 16 septembrie 1891 şi până la 1 iunie 1892[1]), ne-a rămas ca mărturie literară povestea Monsieur Hampelmann (Domnul Pulcinel), în care descoperim asemănări cu destinul şi personalitatea augustei autoare, eroul din poveste devenind un alter-ego al reginei, dornică să aducă bucurie şi a cărei mărinimie merge până la jertfa de sine.

Ediţia princeps a poveştii cu titlurile şi textul poveştii în patru limbi (germană, română, franceză şi engleză): Monsieur Hampelmann. Domnul Pulcinel. Monsieur Polichinelle. The Story of Mr. Jumping Jack, a fost publicată câţiva ani mai târziu după revenirea Reginei Elisabeta în România în septembrie 1894. Cu toate că ediţia publicată nu oferă nicio informaţie despre anul, editura şi locul publicării (probabil în 1898, la editura Carol Göbl din Bucureşti[2]), dintr-o scrisoare a reginei către Regele Carol I, trimisă din Segenhaus (lângă Neuwied, în Germania) şi datată 12 decembrie 1892, aflăm că povestea a fost finalizată în anul 1892: „Terminat, scris şi tradus Hampelmann pentru Otto-Haus care are datorii.”[3] Iar pe ultima ilustraţie din facsimilele cărţii publicate găsim menţionată datarea ilustratorului André Lecomte du Nouÿ, în limba franceză: „Pallanza 7 Avril 1892”. Realizată iniţial într-o ediţie de lux, povestea se adresa îndeosebi copiilor din familiile aristocrate şi înstărite. Intenţia reginei era de a dona câştigul obţinut din vânzarea cărţii casei de orfani şi copii surdo-muţi din Neuwied, „Otto-Haus”, patronate de mama reginei, Principesa-văduvă Maria de Wied (1825-1902), şi numite astfel în memoria fratelui mezin al reginei, Principele Otto de Wied (1850–1862), mort la numai 11 ani. Ediţia princeps a cărţii de poveşti cuprindea, pe lângă textul poveştii în patru limbi, facsimilele paginii de titlul pictate de regină şi ale paginilor poveştii cu scrisul reginei, într-o caligrafie stilată şi cu ornamente pentru majusculele de la începutul paragrafelor, asemănător manuscriselor cu miniaturi medievale. Împreună cu ilustraţiile adăugate de André Lecomte du Nouÿ pe paginile scrise de regină, în genul cărţilor pentru copii de la sfârşitul secolului al XIX-lea, de o naivitate plină de candoare, Domnul Pulcinel este o carte încântătoare atât pentru copii, cât şi pentru cei mari.

Povestea Reginei, Domnul Pulcinel este o duioasă parabolă despre dragoste şi devotament, despre amărăciunea desconsiderării pe pământ şi despre răsplătirea frumuseţii sufletului înălţat la cer. Pe de o parte, ea poate fi citită ca o povestire fantastică despre o marionetă din lemn însufleţită, un fel de arlechin vesel şi naiv, îmbrăcat în haine pestriţe şi purtând o mască pe faţă, unul din personajele tipice ale teatrului popular italian, Commedia dell’arte. În povestea reginei, arlechinul-marionetă doreşte să aducă bucurie copilului care se joacă cu el, dar, după ce i se rup sforicelele şi nu se mai poate mişca, moare de durere pentru că fusese aruncat de copil.

Pe de altă parte, această poveste poate fi citită şi prin oglinda destinului reginei aflată începând cu vara anului 1891 în exil, din cauza implicării ei în „afacerea Văcărescu”, căci încurajase relaţia Principelui Moştenitor Ferdinand cu domnişoara ei de onoare preferată, Elena Văcărescu. În primele luni de exil, Regina Elisabeta se stabilește în Italia, suferind de o paralizie a mâinilor şi a picioarelor.[4] Supărată că planul ei de a româniza dinastia prin căsătorirea principelui moştenitor al României cu o româncă fusese respins de întreaga clasa politică din ţară, regina suferea și din cauza despărţirii de România, unde nu va putea reveni decât abia în toamna anului 1894. În următorii ani de exil (începând din 5 iunie 1892 şi până la sfârşitul lunii iulie 1894), Regina Elisabeta se află la „Vila Segenhaus” lângă Neuwied, reşedinţa mamei sale, principesa văduvă Maria de Wied. Corespondenţa perechii regale din timpul exilului reginei relevă o criză matrimonială care luase proporţia unei afaceri de stat. Scrisorile arată supărarea şi dezamăgirea Reginei Elisabeta, deoarece planul ei nu fusese înţeles nici măcar de augustul ei soţ, iar la sfârşitul unei vieţi pline de jertfe pentru ţară îi păreau, astfel, toate eforturile zădărnicite. De asemenea, în corespondenţa perechii regale, aflăm despre încercările şi îndemnurile repetate ale Regelui Carol I de a o face pe regină să îşi schimbe atitudinea pesimistă, pentru a-şi recăpăta sănătatea şi pentru a-i fi din nou devotata şi iubita lui parteneră de viaţă şi pe tronul României. În continuare redăm două exemple din corespondenţa perechii regale de la sfârşitul anului 1891. Din scrisoarea Reginei Elisabeta către Regele Carol I, Pallanza, 15 decembrie 1891:

 

„Ah, cât de greu! Atât de grele sunt lacrimile tale, precum plumbul fierbinte picurând pe inima mea! Oare cum să ieşim din acest cumplit timp de suferinţă?– Întreaga mea viaţă am avut doar un singur gând: să dăruiesc bucurie şi fericire! Încă dinainte să pot vorbi, întindeam străjilor mâinile pentru a fi sărutate! Iar la 40 de ani nu puteam dormi, dacă una din servitoare se arăta prost-dispusă!– Doar pe mine toată lumea avea voie să mă mâhnească, atât de adânc şi de amar, iar după aceea să îmi reproşeze că ar fi vina mea, dacă mă supăr! Iar acum cuvintele mele îţi provoacă lacrimi, tocmai când credeam că fericirea se abate, în sfârşit, asupra noastră, fericirea atât de mult aşteptată! Eu chiar încep să devin superstiţioasă că port ghinion. Încă din copilărie mă temeam să mă ataşez din nou de cineva, căci toţi cei pe care îi îndrăgeam, mureau. Te rog, bunul meu Ibi[5]! Nu mai fi trist! Mie îmi este totuna dacă sunt tristă, căci eu, de altfel, mereu am fost melancolică, chiar şi copil fiind. Mereu m-a bântuit gândul că aş aduce nefericire! La fel şi în căsnicie: Te rog, nu plânge! Nu îmi da sentimentul că întreaga mea viaţă a fost ratată şi tot efortul meu fără rost. Căci atunci nu mi-ar mai rămâne chiar nimic şi m-aş întreba de ce mi s-a oferit această viaţă, la care nu am râvnit niciodată? Credeam că m-aş fi priceput şi că aveam destul talent, să fac bucurie la vreo zece oameni, iar când aveam bani suficienţi, să ajut altor zece oameni. Dar şi asta a fost vanitate! Te rog, nu plânge! Mi-ar fi peste putere! A ta Elisabeta.”[6]

 

Din răspunsul Regelui Carol I către Regina Elisabeta, datat „la sfârşitul anului 1891” respectiv, conform datării în jurnalul regelui[7], începuse să scrie la această scrisoare din 10 decembrie  (stil vechi)/ 22 decembrie (stil nou) 1891 şi o trimisese reginei în 18/ 30 decembrie 1891 împreună cu un dosar conţinând „Mărturii despre neadevărurile lui H.V.[8]”:

 

„Mult iubită Elisabeta! Neobosita mea străduinţă este să cuceresc din nou întreaga ta inimă şi încrederea ta, care au fost îndepărtate pentru un timp de mine din cauza unor influenţe nefericite. Iar pentru a-mi atinge dorinţa mea atât de arzătoare, nu mă tem de nicio muncă şi niciun efort, nici chiar de cea mai grea jertfă, pentru a te salva din apele furtunoase şi de a te readuce de printre stâncile primejdioase înapoi în portul păcii depline. […] În ultima ta scrisoare întrebi: Oare cum să ieşim din acest cumplit timp de suferinţă? Iar eu am răspuns: ca eroi. Cu cât sunt luptele mai aprige, cu atât mai hotărâţi trebuie să le înfruntăm, cu cât este destinul mai greu, cu atât mai curajoşi trebuie să-l purtăm, nu avem voie să ne pierdem nădejdea. Cerul nu ne împovărează cu mai mult decât putem să ducem. Ai încredere în Dumnezeu şi apoi ai încredere în mine, cel care te va susţine cu dragoste şi te va feri de toate necazurile pe drumul vieţii noastre, pe care vom păşi mai departe împreună. Eu mai am destulă putrere şi energie pentru a lua întreaga responsabilitate asupra mea, faţă de cei pentru care te crezi datoare. Te implor, descarcă pe umerii mei şi eliberează-te de toate neplăcerile care îţi dau sentimentul că ai fi făcut pe cineva nefericit. Numai noi doi am fi fost aproape nenorociţi de alţii. Să uităm, deci, trecutul cu impresiile lui amare şi să privim cu încredere în viitorul care ne va mai oferi câte o bucurie şi satisfacţie. Deocamdată, sper ca peisajul liniştitor de la Lago Maggiore cu aerul său balsamic să îţi ofere putere nouă şi distracţie. Iar îngrijirea devotată şi excepţională a medicului Scharrenbroich să îţi readucă sănătatea, atât de scumpă nouă, încât la primăvară să revii în România, unde vei fi primită cu braţele deschise şi cu entuziasm. Aceasta este dorinţa inimii mele la sfârşitul acestui an deosebit de greu. Cu mare tandreţe te cuprind în braţe, scumpă Elisabeta, şi îţi sunt pentru toată viaţa, din adâncul sufletului, al tău sincer devotat şi leal Carol.”[9]

 

Împăcarea perechii regale survine în cele din urmă, dar sănătatea reginei va cere mai mult timp pentru a se reface întru totul, încât abia în primăvara anului 1894 regina părăseşte căruciorul şi poate merge din nou. Între timp, are loc căsătoria Principelui Moştenitor Ferdinand cu Principesa Maria de Edinburg, în 10 ianuarie 1893 la Sigmaringen, iar în 15 octombrie 1893 se naşte primul copil al cuplului princiar, Principele Carol, viitorul Rege Carol al II-lea al României. Odată cu naşterea primului principe al dinastiei pe pământ românesc, se împlineşte cea mai mare dorinţă a primei perechi regale de a întemeia şi consolida dinastia în România. Cu bucurie, regina îi scrie Regelui Carol I din Segenhaus, în 22 octombrie 1893:

 

„Împărtăşesc toată bucuria voastră, ca şi cum aş fi la faţa locului! Graţie telegramelor, iau parte şi eu împreună cu voi la tot ce se întâmplă! Este ceva uimitor toată această tine­rime, iar cuvintele tale, care la punerea temeliei Castelului Peleş mi‑au provocat lacrimi fierbinţi: Să fie Castelul acesta leagănul Dinastiei!, iată că se împlinesc acum într‑un alt fel! Pentru ţară! a fost întreaga noastră viaţă şi nu pentru noi înşine, iar şi asta este ceva frumos! Nu al nostru, dar copilul ţării! Asta este sufici­ent!”[10]

 

Iar în noiem­brie 1893, cu ocazia botezului Principelui Carol, regina îi mărturiseşte soţului:

 

„Toate dorinţele aşteptate şi posibile s‑au împli­nit acum, însă, după cum este mereu în viaţă, altfel decât ni le‑am dorit. Dar, în sfârşit, a sosit! Îţi mai aduci aminte, cum ai scris în sărmana cronică a casei, care s‑a închis pentru vecie pe micul coşciug, că îţi doreai un castel la Sinaia, o cale fe­rată pe Valea Prahovei şi un moştenitor? Şi cu cât mai mult decât atât ai realizat, dacă ne gândim cum arată astăzi ţara în comparaţie cu atunci! Am citit în ziare despre botez şi că ai ţinut în braţe copi­lul, care, chiar dacă nu este al tău, este copilul ţării! Aşa cum îşi clădeşte un om viaţa, tot aşa trebuie să şi‑o trăiască. Tu mereu ai fost impersonal şi plin de abnegaţie, iar acum destinul îţi surâde, oferindu‑ţi cupa plină în acelaşi fel!”[11]

Jean-Jules-Antoine sau André Lecomte du Nouÿ? Identitatea ilustra­torului poveştii „Monsieur Hampelmann“

În literatura de specialitate găsim menţiunea că ilustratorul poveştii Monsieur Hampelmann a Reginei Elisabeta a României (Carmen Sylva) ar fi fost pictorul Jean-Jules-Antoine Lecomte du Nouÿ. În noile noastre cercetări[12] am descoperit că este vorba de André Lecomte du Nouÿ (1844-1914), fratele pictorului, arhitect francez în serviciul Casei Regale a României, care contribuie la ilustrarea ediţiei princeps a poveştii reginei şi de care aceasta era legată printr-o prietenie mai puţin cunoscută. Arhitectul francez fusese chemat de Domnitorul Carol I în 1875 pentru restaurarea bisericii de la Curtea de Argeş, viitoarea necropolă a regilor României, după care primise alte lucrări de restaurare a monumentelor din România, încât s-a stabilit aici, funcţionând ca arhitect al Casei Regale până la moartea sa în 1914.[13]

 

Cum s-a ajuns la această atribuire greşită pentru autorul ilustraţiilor poveştii Monsieur Hampelmann (Domnul Pulcinel)? O scurtă reconstituire a informaţiilor bibliografice de până acum în privinţa poveştii explică aceasta eroare.

 

Cartea reginei a apărut în 1898 cu menţionarea numelui „Lecomte du Nouÿ“, însă fără un prenume. Primele bibliografii despre opera literară a lui Carmen Sylva menţionează povestea Monsieur Hampelmann de asemenea fără prenumele ilustratorului. Acesta este cazul în bibliografia lui G. Bengesco (1905) despre Carmen Sylva: „Monsieur Hampelmann – en collaboration avec M.[14] Lecomte du Nouÿ, Bucarest (1898), petit in-4° (textes allemand, roumain, français et anglais: illustrations en chromo­lithogra­phie).“[15] Nici în bibliografia Lucreţiei Carandino-Platamona nu găsim un prenume al ilustratorului. Carandino-Platamona (1936) redă aici informaţiile bibliografice pentru exemplarul cărţii din Biblioteca Academiei Române: „Monsieur Hampelmann von C. S. und Lecomte du Nouy. Buc. Carol Göbl, 1898. Textul german e scris cu caractere gotice chiar de Carmen Sylva şi este imprimat în negru şi roşu. A fost scris în acelaşi timp în limba germană, franceză, engleză şi română. B.A.R. 117025 II.“[16]

În anul apariţiei ediţiei princeps a cărţii reginei, ziarul francez „Le Gaulois“ din Paris publică textul poveştii în limba franceză pe prima pagină a numărului din 2 octombrie 1869, împreună cu menţionarea numelui întreg al ilustratorului, André Lecomte Nouy.[17]  Revista „Familia” din Oradea publică textul poveştii în limba română, de asemenea pe prima pagină în numărul 40 din 4/16 octombrie 1898, iar la rubrica „Literatură” următoarele lămuriri despre cartea reginei: „O poveste de Carmen Sylva. Ziarul din Paris ‘Le Gaulois’ cu data de 2 octombrie st. n. publică o poveste de Carmen Sylva precedată de următoarele rânduri: ‘Această poveste, care va face pe cei mari să cugete şi pe cei mici să râdă, a fost editată în puţine exemplare pe care Carmen Sylva – M. S. regina României – le-a distribuit persoanelor care au onoarea de a fi în anturajul reginei. Augusta autoare a scris în limba germană textul original – reprodus în fac-simile şi spiritual ilustrat de compatriotul nostru dl. André Lecomte Nouy – cu o triplă traducţiune în franţuzeşte, româneşte, şi englezeşte. O indiscreţiune ne-a pus în posesiunea unuia din preţioasele exemplare ale Domnului Pulcinel (titlul povestei, N.R.). Ar fi fost păcat de a lipsi publicul francez de această încântătoare poveste, demnă de Andersen; nicăieri autoarea ‘Cugetărilor unei regine’ nu este atât de gustată ca în ţara noastră. Carmen Sylva o ştie şi va găsi, fără îndoială, un motiv de indulgenţă pentru indiscreţia noastră.’ – Grăbim să facem şi noi o plăcere publicului nostru cetitor, publicând în nr. acesta, după ziarele bucureştene, textul românesc al acestei spirituale poveşti a reginei-poete.”[18]

 

Menţionarea lui Jean-Jules-Antoine Lecomte du Nouÿ ca ilustrator al poveştii Monsieur Hampelmann apare pentru prima oară în biografia reginei realizată de Gabriel Badea-Păun (ediţia princeps 2003): „În 1896, Elisabeta realizează în colaborare cu pictorul Jean Lecomte du Nouÿ ilustraţiile pentru volumul Domnul Hampelmann, publicat în acelaşi an la Bucureşti.“[19] În ediţia în limba franceză a aceleiaşi biografii (ediţia princeps 2011) este numit, de asemenea, pictorul care contribuie la ilustrarea poveştii reginei: „… le 14 février 1899, la reine remercia aussi Gallé en lui envoyant une longue lettre et son volume Monsieur Hampelmann publié un peu plus tôt dans l‘année en collaboration avec Jean-Jules-Antoine Lecomte du Nouÿ.“[20] De asemenea, în ediţia în limba germană a aceleiaşi biografii (ediţia princeps 2011) este menţionată contribuţia pictorului Jean-Jules-Antoine Lecomte du Nouÿ la cartea Monsieur Hampelmann în mai multe locuri.[21] Badea-Păun îl identifică pe Jean-Jules-Antoine Lecomte du Nouÿ ca fiind autorul ilustraţiilor poveştii Monsieur Hampelmann, pornind de la premisa că acesta era pictor, a fost invitat la Curtea Regală a României în anul 1895 şi a pictat câteva portrete ale perechii regale.

În articolul Jean-Jules-Antoine Lecomte du Nouÿ la Curtea Regală a României (2005/ 2010)[22], Badea-Păun aminteşte de prima întâlnire a pictorului cu perechea regală din anul 1895, care a fost urmată de o şedere mai lungă a acestuia la curte: „Plecat în ianuarie 1895 spre Constantinopol, după moartea celei de-a doua soţii, Caroline Evrard, Jean-Jules-Antoine Lecomte du Nouÿ se opreşte la Bucureşti pentru a-şi revedea fratele, Emile-André, şi prin intermediul acestuia primeşte o invitaţie la castelul Peleş din Sinaia, venită din partea Regelui Carol I. Astfel vizita, pe care o credea de doar câteva zile, se transformă într-o şedere de şapte luni. Revine în toamna lui 1896 pentru  rămâne până în primăvara lui 1897, apoi în octombrie 1898, şi poate şi în 1912.“[23] Pentru afirmaţia despre prima călătorie a pictorului în România din anul 1895, Badea-Păun citează monografia From Homer to the Harem. The Art of Jean Lecomte du Nouÿ de Roger Diederen (2004)[24], precum şi prima biografie cu un catalog al operei pictorului, Lecomte du Noüy de Guy de Montgailhard (1906).[25] Însă în ambele nu există nicio referire la cartea de poveste a Reginei Elisabeta, Monsieur Hampelmann. Prin urmare, colaborarea reginei cu pictorul şi contribuţia acestuia la cartea Monsieur Hampelmann este constatată doar de Badea-Păun, fără a preciza o sursă pentru această afirmaţie, şi datată în perioada 1895-1898, iar publicarea cărţii în anul 1898: „Au compus împreună textul şi anumite ilustraţii pentru povestea intitulată Monsieur Hampelmann, publicată la Bucureşti la începutul anului 1898.“[26]

Aceeaşi menţionare a contribuţiei lui Jean-Jules-Antoine Lecomte du Nouÿ la povestea reginei şi a publicării cărţii în anul 1898 apare şi în bio-bibliografia cronologică scrisă de Badea-Păun pentru o ediţie nouă de aforisme şi poezii traduse în limba română: „Publică, la tipografia Curţii, o mică povestire, Monsieur Hampelmann, scrisă împreună cu pictorul Jean-Jules-Antoine Lecomte du Nouÿ, care îi va realiza şi mai multe portrete.“[27]

 

Probabil ca urmare a informaţiilor despre cartea Monsieur Hampelmann publicate de Badea-Păun, datele bibliografice actuale pentru exemplarul cărţii aflat la Biblioteca Naţională a României din Bucureşti[28] îl numesc pe Jean-Jules-Antoine Lecomte du Nouÿ drept autor al ilustraţiilor; la fel şi descrierea pentru forma digitalizată a cărţii, publicată pe pagina de internet Europeana Collections.[29] Aceeaşi informaţie despre ilustrator o găsim actual şi în fişierul pentru exemplarul poveştii Monsieur Hampelmann aflat în fondul de carte rară al Bibliotecii Academiei Române, Bucureşti: „II. 486617. Carmen Sylva,… Monsieur Hampelmann, von Carmen Sylva und Lecomte du Nouy. [Bucarest, 1898*]. 34 p.**/ * Vezi Carmen Sylva, „Opere”. [Listă bibliografică]. Buc., 1906, p. 7./ ** Paginaţie dublă. Pag. a 2-a conţine facsimilul textului german./ 1. Lecomte du Nouy, Jean Jules Antoine”.[30]

De asemenea, Jean-Jules-Antoine Lecomte du Nouÿ ca ilustrator al cărţii Monsieur Hampelmann mai apare în publicaţiile Silviei Irina Zimmermann: în monografia Carmen Sylva. Regina poetă[31], în articolul „Ich aber sollte ein Dichter werden, das war der wahre Beruf” – Legitimation literarischer Tätigkeit und öffentlicher Auftritt als Schriftstellerin[32] şi în noua ediţie germană completă a poveştilor lui Carmen Sylva, Aus Carmen Sylvas Königreich (Din Regatul Carmen-Sylvei), îngrijită de Silvia Irina Zimmermann[33], aici fără informaţii suplimentare despre pictor.

 

Împotriva lui Jean-Jules-Antoine Lecomte du Nouÿ ca ilustrator şi co-autor al poveştii Monsieur Hampelmann în perioada 1896/97 avem ca dovadă scrisoarea, citată mai sus, a reginei din Segenhaus (lângă Neuwied), din 12 decembrie 1892, adresată Regelui Carol I, în care ea însăşi stabileşte datarea poveştii ei în anul 1892: „Terminat, scris şi tradus Hampelmann pentru Otto-Haus care are datorii.”[34] Iar datarea de pe ultima ilustraţie din carte: „Pallanza 7 Avril 1892” poate fi atribuită numai arhitectului André Lecomte du Nouÿ, căci doar el şi nu fratele său, pictorul, a fost în această perioadă la Pallanza, la regina exilată, după cum rezultă din scrisorile reginei şi din însemnările din jurnalul regelui din acest timp.

O altă atribuire greşită pentru ilustrarea cărţii Monsieur Hamplemann şi anume lui Hélène Lecomte du Nouÿ (respectiv Hermine Lecomte du Nouÿ, 1855-1915), scriitoarea franceză şi soţia arhitectului Casei Regale, André Lecomte du Nouÿ, o găsim în informaţia bibliografică despre exemplarul cărţii aflate la Biblioteca Statului din Berlin[35] (Staatsbibliothek zu Berlin), care este menţionată la fel şi în Gemeinsamer Verbundkatalog (catalogul bibliotecilor germane).[36]

 

Un indiciu folositor apare în biografia reginei de Elisabeth Burgoyne, unde autoarea explică cum erau numiţi fraţii Lecomte du Nouÿ de regina însăşi în timpul şederii pictorului la Curtea Regală, în perioada 1896/97, pentru a-i delimita mai bine pe unul de celălalt: „Când regina vorbea de [fraţii] Lecomte du Nouÿ, îl numea pe André ‘Lecomte’, iar pe pictor ‘du Nouÿ’.”[37]

 

Prin urmare, atribuirile de până acum ale numelor Jean-Jules-Antoine sau Hélène (respectiv Hermine) Lecomte du Nouÿ ca ilustratori ai poveştii Monsieur Hampelmann pot fi revizuite. Noile informaţii descoperite despre adevărata identitate a ilustratorului poveştii Monsieur Hampelmann de Carmen Sylva, André Lecomte du Nouÿ, arhitectul Casei Regale, pe care le prezentăm în continuare, se doresc o contribuţie la aceasta.

 

 

 

Prietenia Reginei Elisabeta cu André Lecomte du Nouÿ, arhitectul Casei Regale a României. Mărturii din scrisorile Reginei Elisabeta

 

Arhitectul André Lecomte du Nouÿ a fost de mai multe ori invitat de Regina Elisabeta la Neuwied. Într-o fotografie din Arhiva Princiară de Wied, realizată de fotografului curţii princiare, Herman Koch din Neuwied, apare arhitectul Casei Regale a României, André Lecomte du Nouÿ, alături de perechea olandeză de pictori Christoffel Bisschop (1828-1904) şi Kate Bisschop-Swift (1834-1928). Pictoriţa ţine în mână o fotografie a compozitorului german August Bungert (1845-1915), care la rândul lui era un prieten al Reginei Elisabeta şi oaspete frecvent în Neuwied. În partea stângă a imaginii, pe stativ, în spatele artistului Christophle Bisschop, se vede portretul Reginei Elisabeta în port popular, efectuat de pictorii Bisschop în anul 1883. Într-o scrisoare din 8 august 1883, Regina Elisabeta îi relatează regelui despre procesul de creaţie al acestui portret, când stătea model, în acelaşi timp, şi fratelui ei, Principelui Wilhelm de Wied (1845-1907), care, de asemenea, îi realizase un portret:

 

Segenhaus, 21 iunie 1883: „[….] am stat, jumătate din zi, în acelaşi timp model lui Wilhelm, cât şi celor doi Bischop. Fiecare mă pictează dintr-o altă parte în costumul românesc. Perechea de pictori era într-un adevărat extaz privind culorile, faldurile şi întreaga splendoare.“[38]

 

Fotografia lui Herman Koch a fost realizată probabil în august 1890, când perechea olandeză de pictori Bisschop şi arhitectul Casei Regale a României, André Lecomte du Nouÿ, erau invitaţii Reginei Elisabeta la Neuwied, cu prilejul sărbătoririi zilei de naştere a Principelui Wilhelm de Wied. În anul următor, 1891, portretul pictorilor olandezi a fost prezentat la Expoziţia Internaţională de Artă din Berlin, după cum este amintit în articolul lui Bernd Willscheid Carmen Sylva im Porträt[39]: „Două bilete lipite pe dosul ramei menţionează acest acord al Principelui Wilhelm de Wied.“[40] În explicaţia de sub fotografia din 1890 din articolul lui Willscheid, André Lecomte du Nouÿ este confundat cu fratele lui, pictorul Jean-Jules-Antoine Lecomte du Nouÿ: „Herman Koch, fotograful curţii, Neuwied. Perechea olandeză de pictori Christoffel şi Kate Bisschop împreună cu pictorul şi sculptorul francez Jean-Jules-Antoine Lecomte du Nouy (1842-1923)“[41].

Din scrisorile Reginei Elisabeta către Regele Carol I aflăm însă despre prezenţa arhitectului André Lecomte du Nouÿ în august 1890 la Neuwied, pe care aceasta îl numeşte, ca de obicei, simplu „Lecomte“:

 

Segenhaus, 23 august 1890: „Adunarea de aici este deosebit de frumoasă. Suntem 50 de persoane, dar ce fel de forţe! Bischopii, Bungert, Harder[42], Tienhoven[43], primarul din Amsterdam, care este un cărturar, împreună cu soţia sa şi cinci fii minunaţi, unul mai frumos şi mai înzestrat decât celălalt, Lecomte cu capul lui de arab şi ochii serioşi, educatorii copiilor, dintre care unul este un pastor important. Pe scurt, aici e o abundenţă de spirit şi pretutindeni, unde priveşti, un cap interesant.“[44]

 

Într-adevăr, aici, la fel ca şi în următoarele citate din scrisori, doar graţie informaţiilor suplimentare (faptul că perechea regală îl numea pe arhitectul André Lecomte du Nouÿ simplu „Lecomte“[45] şi că l-a întâlnit pentru prima dată pe pictorul Jean-Jules-Antoine du Nouÿ abia în anul 1895[46]) este posibil să deducem că este vorba întocmai de arhitectul André Lecomte du Nouÿ.

În corespondenţa perechii regale Elisabeta şi Carol I din anii de exil ai reginei (din Arhivele Naţionale ale României, Bucureşti) găsim numeroase referinţe la André Lecomte du Nouÿ, care o vizitează de regină la Pallanza (probabil şi din îndemnul Regelui Carol I, după cum arată jurnalul acestuia[47]), precum şi despre aprecierea reginei asupra personalităţii arhitectului. Din scrisorile Reginei Elisabeta către Regele Carol I:

 

Pallanza, 1 octombrie 1891: „De ieri este Lecomte aici. Mi-a făcut surpriza, venind din Arles şi de la bătrânul Révoil[48]. Dacă nu întinzi o mână protectoare asupra lui, atunci României îi va surveni ruşinea de a-l fi alungat. Florescu[49] l-a chinuit deja foarte mult. Numai pentru a nu mai admite unui străin să vină în România, ar prefera să se lipsească de tot ce este frumos şi măreţ şi ce s-ar putea dărui nefericitei ţări, prin care ar putea fi ajutată să se dezvolte.”[50]

 

Pallanza, în noiembrie 1891: „Ieri, pentru prima dată, am pictat din nou cu bucurie şi anume capul lui Lecomte în cartea evangheliei. Pentru prima oară am pictat după natură şi nu după o fotografie şi m-a entuziasmat bogăţia de nuanţe de culori, încât şi lui Lecomte i-a făcut plăcere să-mi stea model. Toţi spun că miniatura seamănă foarte mult. Acum urmează Manole din memorie, ca pendant, sus, Neagoie şi Despina, iar la mijloc noi doi, înconjuraţi de întreaga legendă a lui Manole în camajeux.[51] Va fi o pagină foarte frumoasă. […] Corectăm acum Manole, dar doctorul[52] nu mă lasă să trec cu repezeală, aşa cum mă îndeamnă starea actuală sufletească, când totul îmi este indiferent. Au trimis manuscrisul vienez spre tipărire, cu tot ce au corectat şi adăugat în el, iar acum îmi necesită un efort imens să refac originalul, căci până şi aici fuseseră câteva greşeli, datorate repeziciunii cu care trebuise să dau lucrul peste cap iarna trecută.”[53]

 

Portretul arhitectului cu menţionarea numelui complet: „André Lecomte du Nouÿ“ se află pe pagina de pergament nr. 50 (în partea inferioară a paginii, în chenarul din dreapta) din Evanghelia de la Curtea de Argeş pictată de Regina Elisabeta.[54] Spre deosebire de ideea iniţală, pagina conţine în partea superioară portretele ctitorilor bisericii: în medalionul din stânga Neagoe Basarab (1481-1521), Domnul Ţării Româneşti în anii 1512-1521 şi ctitorul Mănăstirii Curtea de Argeş, construite în anii 1515-1517, iar în medalionul din partea dreaptă, Regele Carol I. al României, care restaurase biserica în anii 1875-1886 şi o alesese ca necropolă a regilor României. În partea inferioară a paginii sunt portretele arhitecţilor bisericii: în medalionul din partea stângă „Pietro Manolo“, meşterul Manole, cunoscut şi graţie unei legende româneşti pe care Regina Elisabeta o prelucrase într-o piesă de teatru[55] şi pe care o pregătea pentru tipărire în timpul exilului din Pallanza (după cum menţionează în scrisoare), iar în medalionul din dreapta, restauratorul bisericii, André Lecomte du Nouÿ. În prefaţa piesei de teatru Meister Manole (Meşterul Manole) regina îl menţionează pe arhitectul André Lecomte du Nouÿ (şi aici din nou fără prenumele său) lăudându-i contribuţia la restaurarea mănăstirii de la Curtea de Argeş:

 

„Din 1530 și până astăzi, biserica a suferit de pe urma a trei incendii, iar când Regele Carol l-a însărcinat pe un discipol al lui Violet le Duc, Lecomte du Nouy, s-o refacă, acesta a trebuit s-o construiască aproape din nou. Timp de doisprezece ani, într-o muncă neobosită și cu o pietate fără de egal, el a ridicat din nou minunata construcţie, într-o desăvârșită frumuseţe, așa cum Manole a dorit-o, dar cum n-a putut fi atinsă nici sub Neagoe și nici sub urmașul său, Radu. Este de o frumuseţe uimitoare, nemaivăzută, și cu atât mai atrăgătoare prin legenda ei, menită a ne face să luăm aminte la limitele puterii omenești.“[56]

 

Despre prezenţa de şapte luni a lui André Lecomte du Nouÿ la Pallanza (din octombrie 1891 până în aprilie 1892) – pentru Regina Elisabeta o bucurie binevenită şi un prilej de refacere sufletească prin artă şi discuţii despre literatură şi istoria artei – regina îi relatează augustului soţ următoarele:

 

Pallanza, 25 noiembrie 1891: „Cel mai bine îmi este când pictez sau cânt. Cartea evangheliei este continuată cu paşi repezi sub îndrumarea lui Lecomte, nu întocmai după noţiunea mea de rapiditate de odinioară, dar, totuşi, repede în condiţiile prezente. […] Lecomte se amuză pe seama mea când mă vede atât de deznădăjduită de neputinţa de a scrie. Mi-a adus în faţa ochilor scenele trăite cu pictori, compozitori şi poeţi, care în fiecare moment se cred pe sfârşite. Doctorul m-a ajutat foarte mult, neîngăduindu-mi nicio neglijenţă, pe care aş fi regretat-o tot restul vieţii. […] [Vlădescu[57]] şi Lecomte împing acum ei înşişi căruciorul meu, găsind că servitorii nu ar fi fost destul de grijulii. Sunt îngrijită minunat, ca şi cum aş fi ceva preţios! […] Dacă ai vedea acum salonul meu! O dezordine îmbucurătoare domneşte în el, cărţi, note de muzică, şevalet, pupitru de scris, masa cu cărţi, pianul deschis, masa de scris, foi de pergament întinse şi albume pe toate fotoliile, încât, când mă vizită Salms[58] să îşi ia rămas bun, am constatat amuzată că nu mai rămăsese niciun loc de şezut. O recunoşti pe soţia ta? Masa de pictat e trasă lângă pat şi apoi din nou lângă şevalet. Închipuieşte-ţi-l pe doctor deseori la pian, pe mine la şevalet, Lecomte la masa de pictat, Cathrine[59] la masa de scris, umplând-o cu scrisori pentru mine, madame Stourdza[60]  croşetând sau tricotând în fotoliu. Ieri, Lecomte mi-a citit din minunatul poem La tentation de St. Antoine[61].”[62]

 

Pallanza, 31 decembrie 1891: „Mi-am revenit iarăşi după Crăciun, dar nu am voie încă să depun nici cel mai mic efort. Mâinile, spatele şi capul îmi refuză orice serviciu… […] Aşadar nu mai fac chiar nimic, stau întinsă pe canapea, în timp ce Lecomte pictează pentru mine, Cathrine, la fereastră, îmi scrie scrisorile, iar Bungert[63], la pian, compune cântecele de Crăciun[64].”[65]

 

Pallanza, 16 martie 1892: „De Lecomte nu pot să mă lipsesc încă, el îmi citeşte ore întregi cele mai frumoase, nobile şi înălţătoare lucruri. Nu aş putea suporta nimic trivial, nu mi-a plăcut niciodată.”[66]

 

Pallanza, 18 martie 1892: „Muncim pentru bazarul mamei, de ne iau foc degetele, pictăm pe lemn şi pe piatră, Lecomte, Sophy Brocone şi eu, şi vom trimite o grămadă de lucruri. Eu lucrez tot timpul în pat, pentru că mă simt prea slăbită pentru a sta în picioare. În sfârşit, pot să merg iar câţiva paşi singură, dar nu suport nicio rochie. De îndată ce port ceva prea aproape de gât, mi se umflă mâinile şi picioarele şi mi se face rău. La cea mai mică emoţie am palpitaţii violente la inimă mai multe ore şi chiar zile întregi, iar apoi am o congestie la spate, de care nu mă vindec cu săptămânile. Mi-e teamă până şi de bucurie. Am sentimentul că o bucurie m-ar putea omorî. De la Crăciun încoace nu mai sunt la fel de bine cum m-ai văzut. Mi s-a făcut rău imediat după ce ai plecat.”[67]

 

Pallanza, 15 aprilie 1893: „Lecomte se simte mai bine. O mare supărare aproape că l-a doborât cu o boală grea. El suferă de o rană la intestine, care îi provoacă mereu dureri. Mai poate să şadă în barcă şi să meargă drumuri scurte. În caleaşcă i-a fost cu neputinţă până acum. Închipuieşte-ţi, el încă nu are 48 de ani!! Cât a trebuit să sufere acest bărbat ca să arate astfel!”[68]

 

Informaţia despre vârsta lui Lecomte în scrisoarea de mai sus a reginei este o altă mărturie pentru arhitect, care s-a născut în anul 1844, având, prin urmare, 48 de ani în 1892. Fratele său, pictorul Jean-Jules-Antoine Lecomte du Nouÿ, se născuse în 1842, iar în iunie 1892 împlinea 50 de ani. Dar la vremea aceea încă nu avusese loc nicio întâlnire a reginei din exil cu fratele arhitectului curţii, ci abia mai târziu, în 1895, se vor cunoaşte.

 

Pallanza, 26 aprilie 1892: „Plecarea lui Lecomte mi-a provocat, bineînţeles, agitaţie la inimă.”[69]

 

Pallanza, 28 aprilie 1892: „Îmi lipseşte foarte mult Lecomte cu limpezimea şi fineţea lui.“[70]

 

Din iunie 1892 şi până în iulie 1894, regina îşi petrece exilul în continuare la Segenhaus lângă Neuwied, locuind în vila mamei sale, Principesa Maria de Wied. Şi în această perioadă, deşi mai departe suferindă, Regina Elisabeta se dedică cu fervoare activităţii caritative, contribuind cu numeroase obiecte proprii de artizanat la diferitele bazaruri caritabile organizate la Neuwied. Din Segenhaus, în iulie şi noiembrie 1892, regina îi scrie Regelui Carol I cu rugămintea de a-i transmite arhitectului André Lecomte du Nouÿ recunoştinţa sa pentru îndrumarea în pictură şi pentru discuţiile intelectuale avute la Pallanza, de care îşi aminteşte graţie picturilor la care lucrează (obiecte pe care le oferă cadou regelui şi celorlalţi membri de familie, precum şi panouri pictate pe care le donează bisericii din Nieder-Biber, lângă Neuwied).

 

Segenhaus, 25 iulie 1892: „Ai putea fotografia masa[71] pe care am pictat-o pentru tine? Când îl vezi pe Lecomte spune-i că sper să fac cinste extraordinarului meu maestru de astă iarnă. Am desenat cu mare grijă, aşa cum îmi arătase el. Abia acum îmi dau seama cât de mult am învăţat de la el. Fiecare plimbare cu el era un discurs despre istoria artei, observare a naturii şi descrierea ei, încât eu uitam de cărucior şi de dureri.”[72]

 

Segenhaus, 18 noiembrie 1892: „Pictez cu fervoare la panourile mele, pentru ca să fie în biserică înainte de Crăciun. Încântarea mea să pictez cu ulei după natură este de nedescris. Aş putea jubila după fiecare nou efort. Nu mă aşteptam la asemenea surprize. Culorile le întind cu repeziciune, îmi par că vin de la sine pe pensulă şi pot doar să regret că şi această experienţă vine, ca toate în viaţa mea, mult prea târziu. Dacă este bine cum pictez, nu ştiu, ceilalţi găsesc că este frumos, dar ei nu sunt competenţi. Cât de mult datorez îndrumării constante a lui Lecomte! Mulţumeşte-i în numele meu!”[73]

 

O fotografie de grup din Arhiva Princiară de Wied, pe a cărei margine Regina Elisabeta a adăugat numele persoanelor, îi arată şi pe fraţii Lecomte: pictorul Jean-Jules-Antoine în stânga, iar arhitectul André Lecomte du Nouÿ în dreapta. Fotografia a fost realizată pe la 1904, la Castelul Peleş din Sinaia.

 

O regină, un exil şi o poveste despre devotament şi răsplată

 

Revenind la povestea Domnul Pulcinel, marioneta însufleţită suferă când nu se mai poate mişca şi, astfel, nu mai poate aduce bucurie, dar este răsplătită pentru frumuseţea şi sensibilitatea sufletului ei în „cerul păpuşilor de lemn”:

 

„Iar din cerul păpuşilor de lemn, cel mai venerabil dintre Pulcineli, ce s-a văzut vreodată, îi întinse mâinile sale şi-l atrase către dânsul. O lumină strălucitoare îl învălui din toate părţile şi, cu totul schimbat la faţă, Pulcinel îşi lăsă pe pământ masca şi sforicelele, zburând înaripat acolo unde nu mai e nici necaz, nici spaimă, nici frică, nici ingratitudine, nici ruşine, şi unde totuşi e loc mic chiar pentru cel mai umil Pulcinel, adeseori loc mai presus decât pentru doamnele îmbrăcate în mătase, ce nu au fost decât frumoase, dar care nu şi-au dat osteneală să înveselească pe copii, cum a făcut Pulcinel cel nebăgat în seamă.”[74]

 

Reginei Elisabeta destinul îi oferă deja pe pământ o răsplată pentru devotamentul, eforturile şi jertfele sale faţă de ţară şi regele ei. În ciuda suferinţelor şi dezamăgirilor pricinuite de „afacerea Văcărescu”, Regele Carol I luptă cu răbdare şi convingere pentru a o readuce pe regină înapoi din exil, asigurând-o mereu, prin cuvinte pline de tandreţe, de loialitatea şi dragostea sa. Dar, la rândul său, o roagă pe regină să înţeleagă că el singur poartă întreaga răspundere pentru familia sa, iar ca suveran pentru dinastia ţării. Din scrisoarea Regelui Carol I către Regina Elisabeta, din 16/ 28 februarie 1892, din Bucureşti:

 

„Nimeni nu ştie mai bine ca mine cât de fină şi sensibilă eşti şi cât de uşor un cuvânt aspru taie adânc în inima ta. Însă mari sunt datoriile pe care trebuie să le îndeplinesc şi, pe deasupra, şi mai mare este răspunderea pe care o am faţă de ţară şi întreaga Europă. Căci eu singur sunt răspunzător în faţa lui Dumnezeu şi în faţa lumii pentru tot ce se întâmplă în familia mea şi în poporul meu. Astfel, multe ar trebui tu să judeci cu mai multă indulgenţă şi să nu pui asupra vieţii noastre o măsură prea obişnuită, căci noi suntem chemaţi să îndeplinim o misiune mare şi să consolidăm ceea ce am construit şi reuşit.”[75]

 

Astfel, şi povestea exilului Reginei Elisabeta capătă un sfârşit bun, Regele Carol I reuşind să îi ofere reginei sale posibilitatea de a reveni în ţară şi alături de el pe tronul României, păşind dreaptă şi semeaţă precum o regină din poveste.

 

 

Note

[1] Vezi în: Regele Carol I al României: Jurnal, volumul 2: 1888-1891, stabilirea textului, traducere din limba germană, cuvânt introductiv şi note de Vasile Docea, Bucureşti: Polirom, 2014, p. 257 şi p. 305.

[2] Vezi în: Lucreţia Carandino-Platamona: Carmen Sylva. Prima Regină a României, Bucureşti: Editura Ziarului Universul, 1936, p. 74 şi 307.

[3] Sursa: Arhivele Naţionale ale României (în continuare: ANR), fond Casa Regală, personale, Regele Carol I, corespondenţa familie, VD-619. Traducere din germană de Silvia Irina Zimmermann.

[4] Vezi în: Regele Carol I al României: Jurnal, volumul 2, 2014, pp. 246-262, p. 281.

[5] Ibi: astfel îl alinta Regina Elisabeta pe Regele Carol I începând cu anul 1872, probabil o prescurtare a cuvântului german „Lieber“ (dragule) folosită de fiica lor, Principesa Maria a României (1870-1874), la vremea aceea în vârstă de doi ani.

[6] ANR, Regele Carol I, VD-620. Traducere din germană de Silvia Irina Zimmermann.

[7] Regele Carol I al României: Jurnal, volumul 2, pp. 275-276.

[8] „H.V.“: Hélène Vacaresco (Elena Văcărescu).

[9] ANR, fond Casa Regală, personale, Regina Elisabeta, corespondenţa familie, VD-16. Traducere din germană de Silvia Irina Zimmermann.

[10] ANR, Regele Carol I, VD‑624‑37. În scris cursiv: în limba română în scrisoarea originală Reginei Elisabeta. Traducere din germană de Silvia Irina Zimmermann.

[11] ANR, Regele Carol I, VD‑624‑42. Traducere din germană de Silvia Irina Zimmermann.

[12] În cadrul proiectului de editare a corespondenţei primei perechi regale Elisabeta şi Carol I din Arhivele Naţionale ale României (Bucureşti), în pregătire la editura Ibidem din Stuttgart (pentru ediţia ştiinţifică completă în limba germană, în două volume, ediţie îngrijită de Silvia Irina Zimmermann) şi la editura Humanitas din Bucureşti (pentru ediţia selectivă tradusă în limba română de Silvia Irina Zimmermann şi Romaniţa Constantinescu).

[13] Shona Kallestrup: Art and Design in Romania. 1866-1927. Local and International Aspects of the Search for National Expression, New York: Columbia University Press, 2006, p. 73.

[14] M. – prescurtare pentru „Monsieur“.

[15] G. Bengesco [George respectiv Gheorghe Bengescu]: Carmen Sylva intime, Paris: Felix Juven, 1905, p. 181.

[16] Carandino-Platamona (1936), p. 307. Cota actuală a exemplarului cărţii Monsieur Hampelmann [1898] din Biblioteca Academiei Române este: B.A.R. II 486617.

[17] Carmen Sylva: Monsieur Policinelle, în: Le Gaulois, dimanche 2 octombre 1898, anul 33, seria a 3-a, nr. 6146, pagina 1.

[18] O poveste de Carmen Sylva, în: Familia, nr. 40, 4/16 octombrie 1898, Anul 34,  rubrica: Literatură, p. 478.

[19] Gabriel Badea-Păun: Carmen Sylva. Uimitoarea regină Elisabeta a României, traducere din franceză de Irina-Margareta Nistor, Bucureşti: Humanitas, 2003, nota 21 la pagina 198. În ediţia a III-a din 2010 găsim aceeaşi menţionare în nota 34 la pagina 226, de asemenea, menţionări la paginile 219 şi 223.

[20] Gabriel Badea-Păun: Carmen Sylva reine Elisabeth de Roumanie, Versailles: Via romana, 2011, p. 161. De asemenea, la p. 159.

[21] Gabriel Badea-Păun: Carmen Sylva. Königin Elisabeth von Rumänien – eine rheinische Prinzessin auf Rumäniens Thron. [Regina Elisabeta – o prinţesă renană pe tronul României], traducere în limba germană şi postfaţă de Silvia Irina Zimmermann, Stuttgart: ibidem-Verlag, 2011, pp. 197, 200-201 şi în nota 46 la pagina 203.

[22] Vezi în: Gabriel Badea-Păun: Mecena şi comanditari. Artă şi mesaj politic, traducere din limba franceză de Laura Guţanu, Bucureşti: Noi Media Print, f.a. [2010], pp. 76-105. Articolul în limba franceză Jean-Jules-Antoine Lecomte du Nouÿ (1842-1923) á la cour royale de Roumanie a apărut în Bulletin de la Société de l’Histoire de l’art français, 2005, Paris, pp. 257-281.

[23] Badea-Păun: Mecena, p. 79.

[24] Roger Diederen: From Homer to the Harem. The Art of Jean Lecomte du Nouÿ, New York, Dahesh Museum of Art, 2004, pp. 48-49. Vezi în: Badea-Păun: Mecena, nota 6 la p. 100.

[25] Guy de Montgailhard: Lecomte du Noüy, préfacé par Henri Bouchot, Paris: Lahure, 1906, Kapitel IX: En Roumanie, S. 65-74. Vezi în: Badea-Păun, Mecena, nota 8 la p. 100.

[26] Badea-Păun, Mecena, p. 94. Alte menţionări ale cărţii Monsieur Hampelmann la p. 45 şi 101.

[27] Carmen Sylva: Fluturi sărutându-se. Cugetări şi poezii, ediţie şi cronologie de Gabriel Badea-Păun, Bucureşti: Curtea Veche, 2013, p. 34.

[28] Biblioteca Naţională a României: CR XIX III 288, (II 99847), Inventar-Nr: C54344/1973.

[29] http://www.europeana.eu/portal/de/record/9200460/oai_digitool_bibnat_ro_678916, accesat în 28.02.2017.

[30] Biblioteca Academiei Române: II. 486617. Mulţumesc Doamnei Dr. Delia Bălăican pentru informaţie.

[31] Zimmermann: Carmen Sylva (2013), explicaţa la imaginea Monsieur Hampelman în album, fără număr de pagină.

[32] Silvia Irina Zimmermann: „Ich aber sollte ein Dichter werden, das war der wahre Beruf“ – Legitimation literarischer Tätigkeit und öffentlicher Auftritt als Schriftstellerin [„Eu am devenit poetă, aceasta a fost menirea mea adevărată“. Legitimarea creaţiei literare şi apariţia reginei în public ca scriitoare], în: Silvia Irina Zimmermann/ Edda Binder-Iijima (Hg.): „Ich werde noch vieles anbahnen.“ Carmen Sylva, die Schriftstellerin und erste Königin von Rumänien im Kontext ihrer Zeit [„Voi deschide multe căi“ – Carmen Sylva, scriitoarea şi prima regină a României în contextul timpului ei]. Schriftenreihe der Forschungsstelle Carmen Sylva – Fürstlich Wedisches Archiv, Band 2 [Colecţia Centrului de Cercetare Carmen Sylva/ Arhiva Princiară de Wied, volumul 2], Stuttgart: ibidem-Verlag, 2015, p. 110.

[33] Aus Carmen Sylvas Königreich. Gesammelte Märchen und Geschichten für Kinder und Jugendliche von Carmen Sylva (Königin Elisabeth von Rumänien, geborene Prinzessin zu Wied, 1843-1916) [Din Regatul Carmen-Sylvei. Poveştile şi povestirile lui Carmen Sylva pentru copii şi adolescenţi]. Ediţie îngrijită şi prefaţă de Silvia Irina Zimmermann, 2 volume (volumul 1: Rumänische Märchen und Geschichten [Poveşti şi povestiri româneşti], volumul 2: Märchen einer Königin [Poveştile unei regine]), Stuttgart: ibidem-Verlag, 2013. Numele Jean-Jules-Antoine Lecomte du Nouÿ apare aici în volumul 1 la pagina 32, iar în volumul 2 la paginile 18, 20 şi 30.

[34] ANR, Regele Carol I, VD-619. Traducere din germană de Silvia Irina Zimmermann.

[35] Staatsbibliothek zu Berlin: 53 MA 501800.

[36] http://gso.gbv.de/DB=2.1/PPNSET?PPN=402219295, accesat în 28.02.2017.

[37] Traducerea noastră după originalul din engleză din: Elizabeth Burgoyne: Carmen Sylva. Queen and Woman, London: Eye & Spottiswoode, 1941, nota 1, p. 180.

[38] ANR, Regele Carol I, VD-482. Traducere din germană de Silvia Irina Zimmermann

[39] Bernd Willscheid: Carmen Sylva im Porträt. Bildnisse der rumänischen Königin für Neuwied [Carmen Sylva în portret. Tablourile reginei României pentru Neuwied] în: Willscheid (coord.): Carmen Sylva, 2016, pp. 50-79, îndeosebi la pp. 56-57 şi p. 68.

[40] Ibidem, S. 57.

[41] Ibidem, S. 68.

[42] Karl Harder (1820-1898) fusese preotul bisericii de menoniţi din Neuwied din 1857 până în 1868 şi învăţător al copiilor familiei princiare de Wied. Regina Elisabeta păstrase legătura cu el printr-o corespondenţă care a durat până la moartea acestuia în anul 1898.

[43] Gijsbert van Tienhoven (1841-1914) fusese în anii 1880-1891 primarul oraşului Amsterdam.

[44] ANR, Carol I, VD-520. Traducere din germană de Silvia Irina Zimmermann.

[45] Vezi: Burgoyne: Carmen Sylva, p. 180. De asemenea în: Regele Carol I al României: Jurnal, volumul 2, passim.

[46] Vezi: Montgailhard (1906), pp. 65-74; Diederen (2004), pp. 48-49; Badea-Păun, Mecena, p. 79.

[47] Regele Carol I al României: Jurnal, volumul 2, p. 281.

[48] Henri Révoil (1822-1900), arhitect francez.

[49] Ioan Emanoil Florescu, (1819-1893), general român, om politic, fost ministru de război, în anul 1891 prim-ministru.

[50] ANR, Regele Carol I, VD-529. Traducere din germană de Silvia Irina Zimmermann.

[51] „Peinture de camaïeu“, pictură ton în ton. În scris cursiv: în franceză în scrisoarea originală a Reginei.

[52] Dr. Scharrenbroich, medicul Reginei Elisabeta la Pallanza.

[53] ANR, Regele Carol I, VD-535. Traducere din germană de Silvia Irina Zimmermann.

[54] Vezi mai pe larg în: Carmen Tănăsoiu: Evanghelia de la Curtea de Argeş scrisă şi pictată de Regina Elisabeta a României, în: Catedrala Manastirii Argeşului. Crestomaţie de studii şi documente, Curtea de Argeş: Editura Arhiepiscopiei Argeşului şi Muscelului, 2017, pp. 94-125. Mulţumesc Doamnei Dr. Carmen Tănăsoiu pentru informaţie.

[55] Regina Elisabeta se orientează în prelucrarea ei literară a motivului Manole după Legenda Monastirii Argeşului de Vasile Alecsandri. Vezi: Vasile Alecsandri: Opere, Bd. III., Poezii. Poezii poporale ale românilor, adunate şi întocmite de Vasile Alecsandri, Bucureşti: Editura pentru literatură, 1966, [Scriitori români], pp. 212-222. Mai pe larg despre piesa de teatru Meister Manole (Meşterul Manole) a lui Carmen Sylva în: Silvia Irina Zimmermann: Die dichtende Königin. Elisabeth, Prinzessin zu Wied, Königin von Rumänien, Carmen Sylva (1843-1916). Selbstmythisierung und prodynastische Öffentlichkeitsarbeit durch Literatur [Regina poetă. Automitizare şi comunicare dinastică prin literatură], [teză de doctorat: Universität Marburg, 2003), ibidem-Verlag, Stuttgart, 2010, pp. 107-108 şi p. 158.

[56] Carmen Sylva: Meister Manole, Bonn: Strauss, 1892, din prefaţă (traducerea noastră).

[57] Vlădescu, general român, o însoţeşte pe Regina Elisabeta în Italia, în primul an de exil 1891/92.

[58] Prinţul Karl de Salm-Horstmar (1830-1909).

[59] Ecaterina (Cathrine) Theodori, fiica medicului Casei Regale, Iuliu Theodori (1834-1919), o însoţeşte pe Regina Elisabeta în Italia, în primul an de exil 1891/92.

[60] Zoe Sturdza (1848-1920), soţia ministrului român Dimitrie A. Sturdza (1833-1914), doamnă de onoare a Reginei Elisabeta în Italia, în primul an de exil 1891/92.

[61] „Ispitirea sfântului Anton“, poem epic de Gustave Flaubert.

[62] ANR, Regele Carol I, VD-536. Traducere din germană de Silvia Irina Zimmermann.

[63] August Bungert (1845-1915), compozitor german şi prieten al Reginei Elisabeta. A pus pe note mai multe poezii ale reginei.

[64] În Pallanza, Regina Elisabeta publică volumul de poezii: Carmen Sylva: Weihnachtskerzchen von Pallanza [Lumânărele din Pallanza], Pallanza: Vercellini, 1891.

[65] ANR, Regele Carol I, VD-539. Traducere din germană de Silvia Irina Zimmermann.

[66] ANR, Regele Carol I, VD-541. Traducere din germană de Silvia Irina Zimmermann.

[67] ANR, Regele Carol I, VD-542. Traducere din germană de Silvia Irina Zimmermann.

[68] ANR, Regele Carol I, VD-543. Traducere din germană de Silvia Irina Zimmermann.

[69] ANR, Regele Carol I, VD-544. Traducere din germană de Silvia Irina Zimmermann.

[70] ANR, Regele Carol I, VD-546. Traducere din germană de Silvia Irina Zimmermann.

[71] Aceasta masă cu un blat de marmură cu motive religioase, pictate de regină la Segenhaus, se află la Castelul Peleş, Nr. Inv. 9007, vezi: Regina Elisabeta a României. Un secol de eternitate./ Queen Elisabeth of Romania. A Century of Eternity. Catalogul expozţiei Muzeului Naţional Peleş, Sinaia, 2016, p. 207.

[72] ANR, Regele Carol I, VD-555. Traducere din germană de Silvia Irina Zimmermann.

[73] ANR, Regele Carol I, VD-606. Traducere din germană de Silvia Irina Zimmermann.

[74] Monsieur Hampelmann von Carmen Sylva und Lecomte du Nouÿ, f.a. [Bucureşti: Carol Göbl, 1898], pp. 33-34. În volumul de faţă: pp. 116 şi 119.

[75] ANR, Regina Elisabeta, VD-18. Traducere din germană de Silvia Irina Zimmermann.