Carmen Sylva: „Domnul Pulcinel” (ediţie de Silvia Irina Zimmermann)

„Domnul Pulcinel” O poveste a Reginei Elisabeta a României (Carmen Sylva) cu ilustraţii de André Lecomte du Noüy.
Bucureşti: editura Vremea, 2017.
Ediţie îngrijită şi postfaţă de Silvia Irina Zimmermann.
Fotografii din colecția personală Silvia Irina Zimmermann și din Arhiva Princiară de Wied.

Cuprins:
Povestea în patru limbi (română, germană, franceză, engleză): Domnul Pulcinel, Monsieur Hampelmann, Monsieur Polichinelle, The Story of Mr. Jumping Jack
Facsimilele paginilor ediţiei princeps în scrisul olograf al Reginei Elisabeta cu ilustraţii de André Lecomte du Nouy
Postfaţa de Silvia Irina Zimmermann: Domnul Pulcinel – o poveste a Reginei Elisabeta a
României ilustrată de André Lecomte du Noüy (Jean-Jules-Antoine sau André Lecomte du Noüy? Identitatea ilustratorului poveștii „Monsieur Hampelmann” ; Prietenia Reginei Elisabeta cu André Lecomte du Noüy, arhitectul Casei Regale a României. Mărturii din scrisorile Reginei Elisabeta; O regină, un exil și o poveste despre devotament și răsplată)
http://www.sizimmermann.de/buch/pulcinel-vremea2017.htm

„A fost odată ca niciodată; dacă n-ar fi, nu s-ar povesti. Pe când se potcovea puricele cu 99 oca de fier, de da cu spinarea de cer și tot rămânea călcâiul gol, pe atunci s-a născut Pulcinel.

Când Pulcinel se pregătea să vină în lume, se auzi o strașnică trăsnitură în pădurea din deal, unde meșterul îl croia dintr-un brad, cu unelte care veneau singure, singurele, de se puneau în mână. Lucrul mergea repede, frumos și bine, însă meșterului, nu știu pentru ce, îi trecu prin minte că un grozav Pulcinel are să iasă din mâinile sale.

Când însă noul născut se văzu isprăvit, el nu fu de fel mulțumit cu făptura sa și, strâmbându-se urât de tot, zise:
– Dar sunt al dracului de lat!
– Prostule! îi zise meșterul, n-ai tu oare două laturi, două fețe și două perechi de ochi, ca să privești în lume! Nu ți-e destul atâta? Ce mai vrei?
– Dar n-am inimă de loc și nici măcar loc pentru o inimă!
– Dobitoc ce ești! În locul unei inimi nefolositoare și de prisos, ți-am pus ceva mai bun, o sforicică care să te cârmuiască! Așa e lucru mai simplu și mai sigur.
– Așa este! M-aș mulțumi și cu sforicica, dacă n-ar trage-o alții.
– Dar nu știi tu, băiete, că și inima este numai o sforicică, pe care o trag alții?
Iar Pulcinel, deschizând niște ochi mari, răspunse plin de mirare:
– Și eu care credeam că oamenii pot face tot ce voiesc!
– Dar n-ai tu și o mască, puiule?
– Ce să fac cu ea?
– Ce să faci!… Să-ți ascunzi gândurile!

Astfel făcut, Pulcinel avea aerul unui înțelept, când stătea atârnat de perete în toată frumusețea lui, privind lumea ce-l înconjura: mieii cei minunați de lemn și de bumbac, copacii cei verzi și mândri, corabia lui Noe, în care veverița era tot atât de mare ca și un câine, iar porcul cât cămila, satele și orașele cele mari, ale căror case erau zugrăvite cu fel de fel de culori și aveau ferestrele închise, de nu se deschideau niciodată, pentru ca nu cumva aerul dinăuntru să se strice și pentru ca să nu pătrundă pulberea înăuntru, morile ce se întorceau cu cheia și care făceau tic! tac! Și din care morarul își scotea capul clătinându-l, staulele pline de vaci pătate cu negru și cu coarne adevărate.
Pulcinel ar fi fost mulțumit să se uite cu amândouă fețele, ca să se bucure îndoit de toate aceste frumuseți, mai cu seamă de o gingașă păstoriță de lemn, cu rochița rotundă, cu pălăria rotundă, cu capul rotund, cu ochii rotunjiți; dar era atârnat de perete și nu se putea mișca.

Într-o zi veni un domn cu o fetiță, care, îndată ce văzu pe Pulcinel, numaidecât voi să-l aibă.
Meșterul îl luă de pe perete, iar fetița începu îndată să tragă de sfori cu putere grozavă, așa că bietul Pulcinel nu mai vedea și nu mai auzea nimic, căci făcea săriturile cele mai nebunatice și mișcările cele mai nepomenite, dar cu fața de tot serioasă, ca și când ar fi fost vorba despre vreo afacere de stat.
Copilița nu-l mai lăsă din mâini, și așa Pulcinel părăsi raiul copilăriei sale și plecă în lumea mare. De altmintrelea, el era mândru de această schimbare.

Acasă la fetiță, Pulcinel întâlni o numeroasă societate, care-l cam puse pe gânduri. Erau doamne frumoase cu rochii de mătase și cu păr lung, căișori care mergeau singuri, maimuțe care cântau, dănțuitoare cu tamburinele lor și altele. El se simțea de tot străin în mijlocul acestor mândre ființe, care îl priveau cu dispreț.
Dar fetiței îi era Pulcinel mult mai drag decât toate doamnele, oricât erau ele de frumoase, și nici nu se mai uita la dânsele. Ea nu se mai juca decât cu scumpul Pulcinel, îi povestea basme lungi, făcându-i toate mișcările, și când ele erau bine executate, ea izbucnea de râs, scuturându-și pletele; iar ochii ei străluceau de plăcere. Pulcinel făcea tot ce-i sta prin putință ca să-și mulțumească stăpâna; sforicelele lui tremurau de dragoste și de iubire, ca și cum ar fi fost o adevărată inimă.

Într-o noapte se petrecu ceva neobișnuit, care nici nu i-a trecut prin gând vreodată. …”

Cartea „Domnul Pulcinel” pe pagina editurii Vremea:
http://www.edituravremea.ro/colectii/mic-dar-sic/domnul-pulcinel