Activitatea literară şi artizanală a Reginei Elisabeta din perioada exilului

Activitatea literară şi artizanală a Reginei Elisabeta din perioada exilului (1891-1894) în oglinda corespondenţei cu Regele Carol I. Colaborarea reginei cu André Lecomte du Noüy

Articol de dr. Silvia Irina Zimmermann*

*Articolul împreună cu ilustraţiile a apărut în „Revista de artă şi istoria artei” a Muzeului Municipiului Bucureşti, nr. 1, 2018, pp. 144-159.

Revista online: http://muzeulbucurestiului.ro/revista-de-arta-si-istoria-artei.html

Download articol PDF cu corecturile ulterioare ale autoarei la sursa imaginilor fig. 2 şi fig. 4:

RAI-2018-WEB-zimmermann

Abstract: Queen Elisabeth’s literary and decorative art works during her exile (1891-1894) as mentioned in the correspondence with King Charles I of Romania. The queen’s collaboration with André Lecomte du Noüy. In Queen Elisabeth’s letters to King Charles I of Romania, during her exile from 1891 to 1894, she is referring to several literary and decorative art works elaborated by her during this period. At the beginning of her exile, the queen declared to her husband, the King, that her activity as a writer and poet had ended, and that she would only prepare her lately written works for a publication. Still, the documents held in the Princely Arhive of Wied and the National Archives of Romania show that the queen was writing further prose and poetry, fictionalizing her reflection of the exile experience, and some of the works created by the Queen during her exile were published later, after her return to Romania, under her pen name Carmen Sylva. The exile letters of the queen to King Charles I also mention some decorative artworks of the queen created during this time, which are kept today in Romanian museums. During the exile spent by Queen Elisabeth in Pallanza, from September 1891 until June 1892, André Lecomte du Noüy, the architect and conservator of the Royal House of Romania, supervised the painting activity of the queen. Lecomte collaborated with the queen in some of her literary and decorative art works, and he illustrated a children’s book of the queen, created in Pallanza and published first in Bucharest in 1898 – a fact widely unknown until now.

Key words: Queen Elisabeth of Romania, Carmen Sylva, André Lecomte du Noüy, Literature, Decorative Arts, Exile

Regina Elisabeta a României, cunoscută și sub pseudonimul literar Carmen Sylva, a fost o promotoare a culturii române, a literaturii, artei, muzicii și a artizanatului popular. Biografia ei arată o cezură în perioada anilor 1891-1894, pe care îi petrece în afara ţării, primul an în Italia, iar pe urmă în Germania, la reședinţa familiei ei princiare din Neuwied. Implicarea Reginei în căsătoria Principelui Moștenitor Ferdinand cu Elena Văcărescu, o descendentă a unei vechi familii boierești din România – dar, la acea vreme, o căsătorie nedorită și neacceptată de clasa politică din România – a dus la un conflict major în relaţia dintre Regele Carol și Regina Elisabeta.

Când Regina Elisabeta, însoţită de Elena Văcărescu, a părăsit în 16 iulie 1891 Sinaia pentru a merge în vacanţa de vară la Veneţia, ea deja era suferindă de o paralizie a mâinilor și a picioarelor. În cele din urmă, Regele Carol o desparte pe regină în septembrie 1891 de Elena Văcărescu și hotărăște să o mute pe Elisabeta la Pallanza, pentru a se însănătoși acolo. Însă, din cauză că nu se vindecase nici în timpul șederii la Pallanza, Regina a fost transportată la familia ei din Germania, pentru a se întrema acolo înainte de revenirea în România. În final, a durat mai mult de 3 ani pentru ca Regina Elisabeta să poată merge din nou, și astfel, revenirea ei în România a fost posibilă abia în toamna anului 1894.

Perioadele de exil din Italia sunt următoarele: la Veneţia din iulie 1891 până în septembrie 1891, iar la Pallanza din septembrie 1891 până în iunie 1892. În următorii ani de exil (începând din 5 iunie 1892 și până la sfârșitul lunii iulie 1894), Regina Elisabeta se află la „Vila Segenhaus” lângă Neuwied, reședinţa mamei sale, principesa văduvă Maria de Wied.

Supărată că planul ei de a româniza dinastia prin căsătorirea principelui moștenitor al României cu o româncă fusese respins de întreaga clasa politică din ţară, regina suferea și din cauza despărţirii de România, sperând an de an revenirea ei în România. Corespondenţa perechii regale din timpul exilului reginei relevă o criză matrimonială care luase proporţia unei afaceri de stat.[1] Scrisorile arată supărarea și dezamăgirea Reginei Elisabeta, deoarece planul ei nu fusese înţeles nici măcar de augustul ei soţ, iar la sfârșitul unei vieţi pline de jertfe pentru ţară îi păreau, astfel, toate eforturile zădărnicite. De asemenea, în corespondenţa perechii regale, aflăm despre încercările și îndemnurile repetate ale Regelui Carol I de a o face pe regină să își schimbe atitudinea pesimistă, pentru a-și recăpăta sănătatea și pentru a-i fi din nou devotata și iubita lui parteneră de viaţă și pe tronul României.

În continuare redau două exemple din corespondenţa perechii regale de la sfârșitul anului 1891. Din scrisoarea Reginei Elisabeta către Regele Carol I, Pallanza, 15 decembrie 1891: „Ah, cât de greu! Atât de grele sunt lacrimile tale, precum plumbul fierbinte picurând pe inima mea! Oare cum să ieșim din acest cumplit timp de suferinţă?– Întreaga mea viaţă am avut doar un singur gând: să dăruiesc bucurie și fericire! Încă dinainte să pot vorbi, întindeam străjilor mâinile pentru a fi sărutate! Iar la 40 de ani nu puteam dormi, dacă una din servitoare se arăta prost-dispusă!– Doar pe mine toată lumea avea voie să mă mâhnească, atât de adânc și de amar, iar după aceea să îmi reproșeze că ar fi vina mea, dacă mă supăr! Iar acum cuvintele mele îţi provoacă lacrimi, tocmai când credeam că fericirea se abate, în sfârșit, asupra noastră, fericirea atât de mult așteptată! Eu chiar încep să devin superstiţioasă că port ghinion. Încă din copilărie mă temeam să mă atașez din nou de cineva, căci toţi cei pe care îi îndrăgeam, mureau. Te rog, dragul meu bun! Nu mai fi trist! Mie îmi este totuna dacă sunt tristă, căci eu, de altfel, mereu am fost melancolică, chiar și copil fiind. Mereu m-a bântuit gândul că aș aduce nefericire! La fel și în căsnicie: Te rog, nu plânge! Nu îmi da sentimentul că întreaga mea viaţă a fost ratată și tot efortul meu fără rost. Căci atunci nu mi-ar mai rămâne chiar nimic și m-aș întreba de ce mi s-a oferit această viaţă, la care nu am râvnit niciodată? Credeam că m-aș fi priceput și că aveam destul talent, să fac bucurie la vreo zece oameni, iar când aveam bani suficienţi, să ajut altor zece oameni. Dar și asta a fost vanitate! Te rog, nu plânge! Mi-ar fi peste putere! A ta, Elisabeta.” (Zimmermann, 2018, vol. II, 93).

Din răspunsul Regelui Carol I către Regina Elisabeta, datat „la sfârșitul anului 1891” respectiv, conform datării în jurnalul regelui (Docea, 2014, 275-276), începuse să scrie la această scrisoare din 10 decembrie 1891 (stil vechi) respective 22 decembrie 1891 (stil nou) și o trimisese reginei în 18 respectiv 30 decembrie 1891 împreună cu un dosar conţinând „Mărturii despre neadevărurile lui Elena Văcărescu”: „Din suflet iubită Elisabeta! Neobosita mea străduinţă este să cuceresc din nou întreaga ta inimă și încrederea ta, care au fost îndepărtate pentru un timp de mine din cauza unor influenţe nefericite. Iar pentru a-mi atinge dorinţa mea atât de arzătoare, nu mă tem de nicio muncă și niciun efort, nici chiar de cea mai grea jertfă, pentru a te salva din apele furtunoase și de a te readuce de printre stâncile primejdioase înapoi în portul păcii depline. […] În ultima ta scrisoare întrebi: Oare cum să ieșim din acest cumplit timp de suferinţă? Iar eu am răspuns: ca eroi. Cu cât sunt luptele mai aprige, cu atât mai hotărâţi trebuie să le înfruntăm, cu cât este destinul mai greu, cu atât mai curajoși trebuie să-l purtăm, nu avem voie să ne pierdem nădejdea. Cerul nu ne împovărează cu mai mult decât putem să ducem. Ai încredere în Dumnezeu și apoi ai încredere în mine, cel care te va susţine cu dragoste și te va feri de toate necazurile pe drumul vieţii noastre, pe care vom păși mai departe împreună. Eu mai am destulă putere și energie pentru a lua întreaga responsabilitate asupra mea, faţă de cei pentru care te crezi datoare. Te implor, descarcă pe umerii mei și eliberează-te de toate neplăcerile care îţi dau sentimentul că ai fi făcut pe cineva nefericit. Numai noi doi am fi fost aproape nenorociţi de alţii. Să uităm, deci, trecutul cu impresiile lui amare și să privim cu încredere în viitorul care ne va mai oferi câte o bucurie și satisfacţie. Deocamdată, sper ca peisajul liniștitor de la Lago Maggiore cu aerul său balsamic să îţi ofere putere nouă și distracţie. Iar îngrijirea devotată și excepţională a medicului Scharrenbroich să îţi readucă sănătatea, atât de scumpă nouă, încât la primăvară să revii în România, unde vei fi primită cu braţele deschise și cu entuziasm. Aceasta este dorinţa inimii mele la sfârșitul acestui an deosebit de greu. Cu mare tandreţe te cuprind în braţe, scumpă Elisabeta, și îţi sunt pentru toată viaţa, din adâncul sufletului, al tău sincer devotat și leal Carol.” (Zimmermann, 2018, vol. II, 93, 103-104).

Împăcarea perechii regale survine în cele din urmă, dar sănătatea reginei va cere mai mult timp pentru a se reface întru totul, încât abia în primăvara anului 1894 regina părăsește căruciorul și poate merge din nou. Între timp, are loc căsătoria Principelui Moștenitor Ferdinand cu Principesa Maria de Edinburg, în 10 ianuarie 1893 la Sigmaringen, iar în 15 octombrie 1893 se naște primul copil al cuplului princiar, Principele Carol, viitorul Rege Carol al II-lea al României. Odată cu nașterea primului principe al dinastiei pe pământ românesc, se împlinește cea mai mare dorinţă a primei perechi regale de a întemeia și consolida dinastia în România. Cu bucurie, regina îi scrie Regelui Carol I din Segenhaus, în 22 octombrie 1893: „Împărtășesc toată bucuria voastră, ca și cum aș fi la faţa locului! Graţie telegramelor, iau parte și eu împreună cu voi la tot ce se întâmplă! Este ceva uimitor toată această tine rime, iar cuvintele tale, care la punerea temeliei Castelului Peleș mi-au provocat lacrimi fierbinţi: Să fie Castelul acesta leagănul Dinastiei!, iată că se împlinesc acum într-un alt fel! Pentru ţară! a fost întreaga noastră viaţă și nu pentru noi înșine, iar și asta este ceva frumos! Nu al nostru, dar copilul ţării! Asta este sufici ent!” (Zimmermann, 2018, vol. II, 324-325). Iar în noiembrie 1893, cu ocazia botezului Principelui Carol, regina îi mărturisește soţului: „Toate dorinţele așteptate și posibile s-au împli nit acum, însă, după cum este mereu în viaţă, altfel decât ni le-am dorit. Dar, în sfârșit, a sosit! Îţi mai aduci aminte, cum ai scris în sărmana cronică a casei, care s-a închis pentru vecie pe micul coșciug, că îţi doreai un castel la Sinaia, o cale fe rată pe Valea Prahovei și un moștenitor? Și cu cât mai mult decât atât ai realizat, dacă ne gândim cum arată astăzi ţara în comparaţie cu atunci! Am citit în ziare despre botez și că ai ţinut în braţe copi lul, care, chiar dacă nu este al tău, este copilul ţării! Așa cum își clădește un om viaţa, tot așa trebuie să și-o trăiască. Tu mereu ai fost impersonal și plin de abnegaţie, iar acum destinul îţi surâde, oferindu-ţi cupa plină în același fel!” (Zimmermann, 2018, vol. II, 329).

Opere literare publicate în timpul exilului

– 1891: Heimath (Patria) și Meerlieder (Cântecele mării) sunt două volume de poezie scrise înaintea exilului, dar publicate la Bonn în anul 1891. Weihnachtskerzchen von Pallanza (Lumânărele de Crăciun de la Pallanza) este o carte de poezie scrisă și publicată la Pallanza, la editura Vercellini în decembrie 1891. Volumul era un dar de Crăciun pentru prieteni și membrii familiei, conţinând poezii în germană,

franceză, engleză și română.

1892: Meister Manole (Meșterul Manole, piesă de teatru): manuscrisul german a fost corectat la Pallanza în 1892 și publicat la Bonn în 1892.

1893: Um ein paar Stiefelchen (O pereche de botine) este o comedie publicată la Neuwied în 1893.

Opere în manuscris, realizate sau pregătite în perioada exilului pentru a fi publicate mai târziu

Geflüsterte Worte (Cuvinte șoptite, 1903-1910). Scriitorul francez Pierre Loti, care o vizitase pe Regină la Veneţia în vara anului 1891 (fig. 1), menţionează în jurnalul său o carte în manuscris, Livre de l’âme (Cartea sufletului), despre care el povestește că s-ar fi pierdut ulterior.[2] Dar această carte a fost prelucrată respectiv rescrisă de regină ulterior în limba germană și publicată în Germania, la Regensburg, în primul volum al unui ciclu în cinci volume, apărut în anii 1903-1910, intitulat Geflüsterte Worte (Vorbe șoptite). Fragmente din manuscrisul iniţial în limba franceză, transcrise de regină pe câteva cartoline poștale, se află la Muzeul Naţional al Literaturii Române din București.

Es ist vollbracht. Das Leben meines Bruders Otto Nicholas Prinz zu Wied (S-a împlinit. Viaţa fratelui meu Otto Nicolae Prinţ de Wied) este un volum autobiografic despre scurta viaţă a fratelui mai mic al Reginei, născut în 1850 cu o malformaţie organică, și care a decedat în 1862. Prima versiune de manuscris din anul 1880 a fost dedicată fratelui Reginei, Principele Wilhelm de Wied, volumul fiind publicat mai târziu, în Germania în anul 1902. Povestea vieţii fratelui reginei apare și în amintirile din copilărie și adolescenţă ale Reginei Elisabeta, în volumul Mein Penatenwinkel, publicat în 1908.

Monsieur Hampelmann de Carmen Sylva și Lecomte du Noüy este o poveste scrisă în perioada de la Pallanza (1891/1892) și ilustrată de André Lecomte du Noüy, arhitectul conservator al Casei Regale a României. Ediţia princeps a cărţii a apărut la București în 1898.

Activitatea de pictură și artă decorativă a Reginei Elisabeta din perioada exilului

Regina Elisabeta a primit lecţii de pictură de la diferiţi artiști profesioniști în perioada exilului. O primă îndrumare, în această perioadă, i-a oferit-o arhitectul conservator André Lecomte du Noüy (1844-1914), la Pallanza. Arhitectul de origine franceză a servit Regelui Carol I la restaurarea mai multor monumente din România, începând din anul 1875 cu Mănăstirea Curtea de Argeș, după care s-a stabilit în România, fiind arhitectul conservator al Casei Regale până la moartea sa în anul 1914. A fost înmormântat la Curtea de Argeș, în cimitirul bisericii „Sfinţii Voievozi”. De asemenea, la Pallanza, regina a pictat împreună cu Sophie Browne, Contesa Sofia Della Valle di Casanova (1866-1960), care era pictoriţă. Sofia Browne, fiică de diplomat, locuia la Vila San Remigio din Pallanza, unde împreună soţul ei, Contele Silvio Della Valle di Casanova, și-au proiectat și construit un parc ideal care înconjoară vila San Remigio.

Regina îi scrie regelui de la Pallanza în 18 martie 1892 următoarele: „Muncim pentru bazarul mamei, de ne iau foc degetele, pictăm pe lemn și pe piatră, Lecomte, Sophy Browne și eu, și vom trimite o grămadă de lucruri. Eu lucrez tot timpul în pat, pentru că mă simt prea slăbită pentru a sta în picioare.” (Zimmermann, 2018, vol. II, 119).

La Segenhaus, regina a fost îndrumată la pictură de Marie von Bunsen (1860-1941), în septembrie 1892. Marie von Bunsen era o pictoriţă germană, de asemenea scriitoare și călătoare în Europa și Asia, care s-a remarcat îndeosebi cu acuarele cu peisaje din călătoriile ei, pe care le publica și în volumele despre călătoriile efectuate. Regina îi scrie regelui de la Segenhaus în 14 septembrie 1892: „Este o mare plăcere să savurez totul împreună cu un artist adevărat cum este Marie von Bunsen. Ei nu îi scapă nici o pată de culoare. […] Voi avea parte cu ea de orgii de culoare, cum am avut iarna trecută cu Sophy Browne.” (Zimmermann, 2018, vol. II, 185).

De asemenea, la Segenhaus, din august și până în septembrie 1893, o altă pictoriţă a îndrumat-o pe regină: Kate Bisschop-Swift (1834-1928), pictoriţă olandeză de origine britanică. Ea era căsătorită cu pictorul olandez Christoffle Bisschop (1828-1904) care realizase un portret al reginei în costum popular românesc (ședinţele de pictură avuseseră loc în anul 1883 [3]).

Prietenia Reginei Elisabeta cu André Lecomte du Noüy. Colaborarea din perioada exilului reginei la Pallanza (1891/92)

André Lecomte du Noüy a fost de mai multe ori invitat de Regina Elisabeta la Neuwied. Într-o fotografie din Arhiva Princiară de Wied, realizată de fotograful curţii princiare, Herman Koch din Neuwied, documentează vizita arhitectului Casei Regale a României, André Lecomte du Noüy, la Neuwied în august 1890, cu ocazia sărbătoririi aniversării Principelui Wilhelm de Wied, fratele Reginei, la care aceasta îl invitase împreună cu perechea de pictori din Olanda (fig. 2). Aici apare André Lecomte du Noüy alături de perechea olandeză de pictori Christoffel Bisschop și Kate Bisschop-Swift. Pictoriţa ţine în mână o fotografie a compozitorului german August Bungert (1845-1915), care la rândul lui era un prieten al Reginei Elisabeta și oaspete frecvent în Neuwied. În partea stângă a imaginii, pe stativ, în spatele artistului Christophle Bisschop, se vede portretul Reginei Elisabeta în port popular, efectuat de pictorii Bisschop în anul 1883. Într-o scrisoare din 8 august 1883, Regina Elisabeta îi relatează regelui despre procesul de creaţie al acestui portret, când, în același timp, îi stătea model și fratelui ei, Principelui Wilhelm de Wied (1845-1907), care, de asemenea, îi realizase un portret: […] am stat, jumătate din zi, în același timp model lui Wilhelm, cât și celor doi Bischop. Fiecare mă pictează dintr-o altă parte în costumul românesc. Perechea de pictori era într-un adevărat extaz privind culorile, faldurile și întreaga splendoare.“ (Segenhaus, 21 iunie 1883; Zimmermann, 2018, vol. I, 348).[4]

Arhitectul conservator André Lecomte du Noüy o vizitează pe Regină la Pallanza – probabil și din îndemnul Regelui Carol I, după cum arată jurnalul acestuia (Docea, 2014, 281) – și stă timp de șapte luni acolo: din octombrie 1891 până la sfârșitul lunii aprilie 1892. În corespondenţa perechii regale Elisabeta și Carol I din anii de exil ai reginei din Arhivele Naţionale ale României, București găsim numeroase referinţe despre vizita lui André Lecomte du Noüy la Pallanza, precum și despre aprecierea reginei asupra personalităţii arhitectului. Din scrisorile Reginei Elisabeta către Regele Carol I: „De ieri este Lecomte aici. Mi-a făcut surpriza, venind din Arles și de la bătrânul Révoil. [5] Dacă nu întinzi o mână protectoare asupra lui, atunci României îi va surveni rușinea de a-l fi alungat. Florescu [6] l-a chinuit deja foarte mult. Numai pentru a nu mai admite unui străin să vină în România, ar prefera să se lipsească de tot ce este frumos și măreţ și ce s-ar putea dărui nefericitei ţări, prin care ar putea fi ajutată să se dezvolte.” (Pallanza, 1 octombrie 1891; Zimmermann, 2018, vol. II, 63).

„Ieri, pentru prima dată, am pictat din nou cu bucurie și anume capul lui Lecomte în cartea evangheliei. Pentru prima oară am pictat după natură și nu după o fotografie și m-a entuziasmat bogăţia de nuanţe de culori, încât și lui Lecomte i-a făcut plăcere să-mi stea model. Toţi spun că miniatura seamănă foarte mult. Acum urmează Manole din memorie, ca pendant, sus, Neagoie și Despina, iar la mijloc noi doi, înconjuraţi de întreaga legendă a lui Manole în camajeux.[7] Va fi o pagină foarte frumoasă. […] Corectăm acum Manole, dar doctorul [8] nu mă lasă să trec cu repezeală, așa cum mă îndeamnă starea actuală sufletească, când totul îmi este indiferent. Au trimis manuscrisul vienez spre tipărire, cu tot ce au corectat și adăugat în el, iar acum îmi necesită un efort imens să refac originalul, căci până și aici fuseseră câteva greșeli, datorate repeziciunii cu care trebuise să dau lucrul peste cap iarna trecută.” (Pallanza, în noiembrie 1891; Zimmermann, 2018, vol. II, 80-81).

Portretul arhitectului cu menţionarea numelui complet: „André Lecomte du Nouy“ se află pe pagina de pergament nr. 50 (în partea inferioară a paginii, în chenarul din dreapta) din Evanghelia de la Curtea de Argeș pictată de Regina Elisabeta.[9] Spre deosebire de ideea iniţială, pagina conţine în partea superioară portretele ctitorilor bisericii: în medalionul din stânga Neagoe Basarab (1481-1521), Domnul Ţării Românești în anii 1512-1521 și ctitorul Mănăstirii Curtea de Argeș, construite în anii 1515-1517, iar în medalionul din partea dreaptă, Regele Carol I. al României, care restaurase biserica în anii 1875-1886 și o alesese ca necropolă a regilor României. În partea inferioară a paginii sunt portretele arhitecţilor bisericii: în medalionul din partea stângă „Pietro Manolo“, meșterul Manole, cunoscut și graţie unei legende românești pe care Regina Elisabeta o prelucrase într-o piesă de teatru [10] și pe care o pregătea pentru tipărire în timpul exilului din Pallanza (după cum menţionează în scrisoare), iar în medalionul din dreapta, restauratorul bisericii, André Lecomte du Noüy. În prefaţa piesei de teatru Meister Manole (Meșterul Manole, 1892) regina îl menţionează pe arhitectul André Lecomte du Noüy (și aici din nou fără prenumele său) lăudându-i contribuţia la restaurarea mănăstirii de la Curtea de Argeș: „Din 1530 și până astăzi, biserica a suferit de pe urma a trei incendii, iar când Regele Carol l-a însărcinat pe un discipol al lui Violet le Duc, Lecomte du Nouy, s-o refacă, acesta a trebuit s-o construiască aproape din nou. Timp de doisprezece ani, într-o muncă neobosită și cu o pietate fără de egal, el a ridicat din nou minunata construcţie, într-o desăvârșită frumuseţe, așa cum Manole a dorit-o, dar cum n-a putut fi atinsă nici sub Neagoe și nici sub urmașul său, Radu. Este de o frumuseţe uimitoare, nemaivăzută, și cu atât mai atrăgătoare prin legenda ei, menită a ne face să luăm aminte la limitele puterii omenești.“ (Zimmermann, 2017b, 42-43).

Despre prezenţa de șapte luni a lui André Lecomte du Noüy la Pallanza (din octombrie 1891 până în aprilie 1892) – pentru Regina Elisabeta o bucurie binevenită și un prilej de refacere sufletească prin artă și discuţii despre literatură și istoria artei – regina îi relatează augustului soţ următoarele: „Cel mai bine îmi este când pictez sau cânt. Cartea evangheliei este continuată cu pași repezi sub îndrumarea lui Lecomte, nu întocmai după noţiunea mea de rapiditate de odinioară, dar, totuși, repede în condiţiile prezente. […] Lecomte se amuză pe seama mea când mă vede atât de deznădăjduită de neputinţa de a scrie. Mi-a adus în faţa ochilor scenele trăite cu pictori, compozitori și poeţi, care în fiecare moment se cred pe sfârșite. Doctorul m-a ajutat foarte mult, neîngăduindu-mi nici o neglijenţă, pe care aș fi regretat-o tot restul vieţii. […] [Vlădescu] [11] și Lecomte împing acum ei înșiși căruciorul meu, găsind că servitorii nu ar fi fost destul de grijulii. Sunt îngrijită minunat, ca și cum aș fi ceva preţios! […] Dacă ai vedea acum salonul meu! O dezordine îmbucurătoare domnește în el, cărţi, note de muzică, șevalet, pupitru de scris, masa cu cărţi, pianul deschis, masa de scris, foi de pergament întinse și albume pe toate fotoliile, încât, când mă vizită Salms [12] să își ia rămas bun, am constatat amuzată că nu mai rămăsese nici un loc de șezut. O recunoști pe soţia ta? Masa de pictat e trasă lângă pat și apoi din nou lângă șevalet. Închipuiește-ţi-l pe doctor deseori la pian, pe mine la șevalet, Lecomte la masa de pictat, Cathrine [13] la masa de scris, umplând-o cu scrisori pentru mine, madame Stourdza [14] croșetând sau tricotând în fotoliu. Ieri, Lecomte mi-a citit din minunatul poem La tentation de St. Antoine.” [15] (Pallanza, 25 noiembrie 1891; Zimmermann, 2018, vol. II, 85-87).

„Mi-am revenit iarăși după Crăciun, dar nu am voie încă să depun nici cel mai mic efort. Mâinile, spatele și capul îmi refuză orice serviciu… […] Așadar nu mai fac chiar nimic, stau întinsă pe canapea, în timp ce Lecomte pictează pentru mine, Cathrine, la fereastră, îmi scrie scrisorile, iar Bungert [16], la pian, compune cântecele de Crăciun [17].” (Pallanza, 31 decembrie 1891; Zimmermann, 2018, vol. II, 107).

„De Lecomte nu pot să mă lipsesc încă, el îmi citește ore întregi cele mai frumoase, nobile și înălţătoare lucruri. Nu aș putea suporta nimic trivial, nu mi-a plăcut niciodată.” (Pallanza, 16 martie 1892; Zimmermann, 2018, vol. II, 118).

„Muncim pentru bazarul mamei, de ne iau foc degetele, pictăm pe lemn și pe piatră, Lecomte, Sophy Brocone și eu, și vom trimite o grămadă de lucruri. Eu lucrez tot timpul în pat, pentru că mă simt prea slăbită pentru a sta în picioare. În sfârșit, pot să merg iar câţiva pași singură, dar nu suport nici o rochie. De îndată ce port ceva prea aproape de gât, mi se umflă mâinile și picioarele și mi se face rău. La cea mai mică emoţie am palpitaţii violente la inimă mai multe ore și chiar zile întregi, iar apoi am o congestie la spate, de care nu mă vindec cu săptămânile. Mi-e teamă până și de bucurie. Am sentimentul că o bucurie m-ar putea omorî. De la Crăciun încoace nu mai sunt la fel de bine cum m-ai văzut. Mi s-a făcut rău imediat după ce ai plecat.” (Pallanza, 18 martie 1892; Zimmermann, 2018, vol. II, 119).

După plecarea lui Lecomte, regina îi scrie Regelui Carol: „Plecarea lui Lecomte mi-a provocat, bineînţeles, agitaţie la inimă.” (Pallanza, 26 aprilie 1892; Zimmermann, 2018, vol. II, 127); „Îmi lipsește foarte mult Lecomte cu limpezimea și fineţea lui.” (Pallanza, 28 aprilie 1892; Zimmermann, 2018, vol. II, 131).

În perioada petrecută la Pallanza, André Lecomte du Noüy pictază un portret în miniatură al Reginei, după cum menţionează Regele Carol I în jurnalul său în ziua aniversării nașterii sale: „Primit de la Elisabeta o floare de fildeș pictată și portretul ei pictat de Lecomte.”(București, 20 aprilie 1892; Docea, 2014, 297).

Din iunie 1892 și până în iulie 1894, regina își petrece exilul în continuare la Segenhaus lângă Neuwied, locuind în vila mamei sale, Principesa Maria de Wied. Și în această perioadă, deși mai departe suferindă, Regina Elisabeta se dedică cu fervoare activităţii caritative, contribuind cu numeroase obiecte proprii de artizanat la diferitele bazaruri caritabile organizate la Neuwied. Din Segenhaus, în iulie și noiembrie 1892, regina îi scrie Regelui Carol I cu rugămintea de a-i transmite arhitectului André Lecomte du Noüy recunoștinţa sa pentru îndrumarea în pictură și pentru discuţiile intelectuale avute la Pallanza, de care își amintește graţie picturilor la care lucrează (obiecte pe care le oferă cadou regelui și celorlalţi membri de familie, precum și panouri pictate pe care le donează bisericii din Nieder-Biber, lângă Neuwied):

„Ai putea fotografia masa [18] pe care am pictat-o pentru tine? Când îl vezi pe Lecomte spune-i că sper să fac cinste extraordinarului meu maestru de astă iarnă. Am desenat cu mare grijă, așa cum îmi arătase el. Abia acum îmi dau seama cât de mult am învăţat de la el. Fiecare plimbare cu el era un discurs despre istoria artei, observare a naturii și descrierea ei, încât eu uitam de cărucior și de dureri.”(Segenhaus, 25 iulie 1892; Zimmermann, 2018, vol. II, 142).

„Pictez cu fervoare la panourile mele, pentru ca să fie în biserică înainte de Crăciun. Încântarea mea să pictez cu ulei după natură este de nedescris. Aș putea jubila după fiecare nou efort. Nu mă așteptam la asemenea surprize. Culorile le întind cu repeziciune, îmi par că vin de la sine pe pensulă și pot doar să regret că și această experienţă vine, ca toate în viaţa mea, mult prea târziu. Dacă este bine cum pictez, nu știu, ceilalţi găsesc că este frumos, dar ei nu sunt competenţi. Cât de mult datorez îndrumării constante a lui Lecomte! Mulţumește-i în numele meu!” (Segenhaus, 18 noiembrie 1892; Zimmermann, 2018, vol. II, 229-230).

Opere de artă decorativă realizate de Regină în perioada exilului:

– Cartea evangheliei de la Curtea de Argeș realizată în anii 1886-1892: La Pallanza, Regina a pictat mai multe pagini de pergament pentru cartea evangheliei pentru Mănăstirea Curtea de Argeș, realizată în stilul manuscriselor medievale iluminate. Deţinătorul actual al cărţii evangheliei Reginei este Mănăstirea de la Curtea de Argeș. După cum am menţionat anterior, o pagină mai deosebită din evanghelia pictată de Regină în perioada exilului este nr. 50, care conţine portretele în miniatură ale ctitorilor bisericii, amplasate pe un chenar în jurul paginii: în stânga sus Domnitorul Neagoe Basarab, în stânga jos meșterul Manole, iar în dreapta sus Regele Carol I și în dreapta jos arhitectul conservator André Lecomte du Noüy.[19] În scrisoarea de la Pallanza, din noiembrie 1891, citată mai sus, regina îi descria Regelui Carol I ideea ei iniţială pentru această pagină a evangheliei (Zimmermann, 2018, vol. II, 80-81). Spre deosebire de ideea iniţială, pagina realizată în final conţine în partea superioară portretele ctitorilor bisericii: în medalionul din stânga Neagoe Basarab (1481-1521), Domnul Ţării Românești în anii 1512-1521 și ctitorul Mănăstirii Curtea de Argeș, construite în anii 1515-1517, iar în medalionul din partea dreaptă, Regele Carol I al României, care restaurase biserica în anii 1875-1886 și o alesese ca necropolă a regilor României. În partea inferioară a paginii sunt portretele arhitecţilor bisericii: în medalionul din partea stângă „Pietro Manolo“, meșterul Manole, cunoscut și graţie unei legende românești pe care Regina Elisabeta o prelucrase într-o piesă de teatru și pe care o pregătea pentru tipărire în timpul exilului din Pallanza (după cum menţionează în scrisoarea către rege), iar în medalionul din dreapta, restauratorul bisericii, André Lecomte du Noüy. Pagina realizată în final de regină nu mai conţine și portretele soţiile domnitorilor – nici Despina Doamna nu apare alături de Neagoe Basarab și nici Regina Elisabeta nu mai apare alături de Regele Carol. Probabil o cauză a renunţării reginei la prima variantă a paginii a fost situaţia ei personală din această perioadă, când era o regină în exil.

– Masă cu blat de marmură pictat cu scene religioase, 1892: O altă lucrarea a Reginei din timpul exilului este un blat de marmură pictat cu scene religioase, asamblat ca placă pentru o măsuţă dăruită Regelui Carol I în anul 1892, cu ocazia vizitei sale la Segenhaus lângă Neuwied, în 22 iunie 1892. Deţinătorul actual al obiectului este Muzeul Naţional Peleș din Sinaia.[20]

De la Pallanza, Regina îi scria Regelui în 28 aprilie 1892 următoarele: „În ultimele săptămâni am fost foarte ocupată cu bazarul din Neuwied și cu o surpriză pentru tine.” (Zimmermann, 2018, vol. II, 131). Iar din jurnalul Regelui aflăm la 10/22 iunie 1892 la Segenhaus: „Cu Elisabeta, care îmi dăruiește o masă făcută de ea.“ (Docea, 2014, 310).

Din iunie 1892 și până în iulie 1894, regina își petrece exilul în continuare la Segenhaus lângă Neuwied, locuind în vila mamei sale, Principesa Maria de Wied. Și în această perioadă, deși mai departe suferindă, Regina Elisabeta se dedică cu fervoare activităţii caritative, contribuind cu numeroase obiecte proprii de artizanat la diferitele bazaruri caritabile organizate la Neuwied. În iulie 1892, regina pictase și un alt blat de marmură pentru o masă pentru Marea Ducesă Luiza de Baden, după cum îi relatează Regelui într-o scrisoare din Segenhaus, în 25 iulie 1892 (Zimmermann, 2018, vol. II, 142).

– Filă de fildeș cu notele unui cântec, 1892: Un alt obiect decorativ este o filă de fildeș de mărimea unei pagini de scrisoare pe care regina pictează notele muzicale ale unui cântec din copilăria petrecută la Neuwied. Fila de fildeș este un dar al reginei pentru fratele ei, Principele Wilhem de Wied, cu ocazia aniversării zilei sale de naștere în august 1892. [21]

– Wanderstab, 1892: Cartea obiect Wanderstab (Toiagul de drum) din anul 1892 este un dar de nuntă al Reginei Elisabeta pentru Principesa Moștenitoare Maria a României. Cartea conţine file din fildeș pictate cu verseturi și maxime cu și miniaturi în stilul manuscriselor medievale iluminate. Legătura cărţii este o manoperă a renumitului orfevrier german din Köln, Gabriel Hermeling, din aur cu pietre preţioase (diamante, safire și ornamente din email). Deţinătorul actual al cărţii obiect este Muzeul Naţional de Istorie a României din București. [22]

– Scutecul din dantelă pentru botezul Principelui Carol, brodat cu urale de noroc, lucrat cu suveica de Regina Elisabeta în anul 1893. Deţinătorul actual este Muzeul Naţional Peleș din Sinaia. [23]

– Panouri din lemn ornamentale cu citate din biblie și motive florale, pictate de Regină în anii 1892-1894 pentru interiorul Bisericii din Niederbiber (lângă Neuwied, Germania). Aceste panouri sunt actual pierdute, ele mai atârnaseră în biserică până în anul 1935. Regina pictase panouri asemănătoare cu ornamente florale și verseturi pentru vila Segenhaus, după cum vedem într-o fotografie din anul 1900 (fig. 4).

– Cartea de rugăciune pentru Regele Carol I a fost realizată de regină în anul 1894 și dăruită Regelui Carol cu ocazia aniversării nunţii lor de argint, în 15 noiembrie 1894. Locaţia iniţială a cărţii de rugăciuni era capela de lângă dormitorul regal de la Castelul Peleș, dar se pare că acest manuscris nu mai există acolo. [24]

– Monsieur Hampelmann este o carte de povești pentru copii cu textul poveștii în 4 limbi (germană, română, franceză, engleză). Imaginea de titlu este pictată de Carmen Sylva. Cartea publicată într-o ediţie princeps în anul 1898 la București conţine facsimilele cu textul german al poveștii în scrisul de mână al reginei, iar ilustraţiile sunt efectuate de André Lecomte du Noüy, arhitectul Casei Regale a României. Datarea lui André Lecomte du Noüy pe ultima ilustraţie din carte este: „Pallanza, 7 aprilie 1892” (fig. 3). În scrisorile reginei din exil către Regele Carol I, Elisabeta menţionează această carte și terminarea ei în perioada exilului la Pallanza în 1892. Astfel, în scrisoarea din 12 decembrie 1892 regina scrie regelui: „Am scris, pictat și tradus Hampelmann pentru Otto-Haus, care are datorii.” (Zimmermann, 2018, vol. II, 254). Otto-Haus („casa Otto”), era un orfelinat din Neuwied, numit în amintirea fratelui mezin al reginei, decedat în anul 1862. Exemplare ale ediţiei princeps a cărţii de povești Monsieur Hampelmann s-au păstrat în mai multe biblioteci importante din România, de exemplu la Biblioteca Academiei Române din București, Biblioteca Naţională din București, Biblioteca Universitară din Iași. [25]

 

Concluzii

În mod surprinzător, aflăm din scrisorile Reginei Elisabeta adresate Regelui Carol I al României din timpul exilului din perioada anilor 1891-1894 despre o varietate de opere de artă decorativă efectuate în acest timp de regină, precum și despre câteva opere literare publicate, altele prelucrate în acest timp sau în pregătire pentru a fi publicate mai târziu. Se pare că biografii reginei, care au citat material epistolar în biografiile mai vechi, nu au cunoscut aceste scrisori ale reginei către rege în detaliu, precum nici biografii după anul 1990 (când materialul din Arhivele Naţionale ale României a fost, din nou, accesibil pentru cercetare) nu au folosit aceste scrisori, cu toate că se găsesc aici multe detalii interesante și informative despre această perioadă deosebit de dramatică din viaţa Reginei Elisabeta. Îndeosebi colaborarea cu André Lecomte du Noüy (fig. 5) este de o mare importanţă pentru perioada exilului reginei, pentru că arhitectul a îndrumat-o și a ajutat-o la crearea celor mai frumoase obiecte de artă decorativă pe care le-a realizat în acest timp. Astfel, se impune o cercetare mai amplă despre colaborarea Reginei Elisabeta cu arhitectul conservator al Casei Regale, folosind surse inedite, precum corespondenţa perechii regale și documentele de arhivă despre arhitect. Sunt încă prea puţine detalii cunoscute despre activitatea lui André Lecomte du Noüy și relaţia lui cu prima pereche regală, Carol I și Elisabeta. De asemenea, noile informaţii ar întregi și delimita mai bine și informaţiile pe care le avem până acum despre activitatea pictorului Jean-Jules Lecomte du Noüy, fratele arhitectului, din perioadele șederii lui în România, în anii 1895 și 1897, și care a fost eronat considerat până acum în literatura de specialitate ca fiind colaboratorul și ilustratorul cărţii de povești a reginei, Monsieur Hampelmann. Regina scrie și ilustrează cartea de povești Monsieur Hampelmann împreună cu André Lecomte du Noüy în lunile petrecute la Pallanza (1891/92) – o constatare care a fost posibilă doar graţie scrisorilor reginei către rege din această perioadă, literatura de specialitate anterioară confundând numele „Lecomte” și identificându-l în mod greșit ca autor al ilustraţiilor cărţii de povești pe fratele arhitectului, pictorul Jean Jules Lecomte du Noüy. Pictorul însă întâlnise perechea regală a României pentru prima oară abia în anul 1895.

În ciuda paraliziei de la picioare, a durerii la ochi și la mâni, Regina Elisabeta efectuase în timpul exilului ei de la Segenhaus o mulţime de obiecte de artă decorativă, în majoritate pentru bazarurile caritative din Neuwied. Unele lucrări de artă decorativă ale reginei din această perioadă sunt expuse astăzi în muzeele din România. Demne de menţionat sunt îndeosebi cartea evangheliei de la Curtea de Argeș (1886-1892), care este expusă într-o vitrină în apropierea mormintelor perechii regale Carol I și Elisabeta în Biserica de la Curtea de Argeș, cartea miniatură Wanderstab (1892) expusă în tezaurul istoric la Muzeul de Istorie a României din București, masa cu blatul de marmură pictat cu motive religioase, care se află astăzi la Castelul Peleș (în expoziţia permanentă a Muzeului Naţional Peleș) și scutecul din dantelă pentru botezul Principelui Carol al României (de asemenea în posesia Muzeului Naţional Peleș).

Numeroasele opere ale reginei demonstrează că aceasta nu a fost inactivă în perioada de trei ani și jumătate a exilului, ci arată încercările ei de a-și combate dezamăgirea sufletească prin lucrări artistice efectuate în majoritate în scop caritabil. Firește, aceste opere decorative ale reginei nu sunt de o valoare artistică desăvârșită, ci mai degrabă obiecte artizanale pline de fantezie, fineţe și farmec, mai ales luând în considerare că regina suferea în această perioadă deseori de dureri de mâini. Totuși, regina se străduia să evolueze în tehnica artei picturii și a miniaturilor, luând lecţii de la artiști profesioniști și urmând îndrumările lor în activitatea ei de artă decorativă, iar obiectele care s-au păstrat în muzeele din România stau ca mărturie pentru această perioadă extrem de dramatică pentru regină dar și uimitor de productivă, atât literar cât și artistic.

 

Bibliografie

Arhivele Naţionale ale României, București, fond Casa Regală, Regele Carol I și Regina Elisabeta, personale, corespondenţă. Burgoyne, B.: Carmen Sylva. Queen and Woman, London: Eyre & Spottiswoode, 1941.

Damé, F.: Bucarest en 1906, București: Socec, 1907.

Docea, V. (edit.): Regele Carol I al României: Jurnal. 1888-1891, volumul 2, București: Polirom, 2014.

Quella-Villégier, A., Vercier, B. (edit.): Pierre Loti: Journal. 1887-1895, vol. III., Paris: Les Indes savantes, 2012.

Regina Elisabeta și Arta Dantelei cu Suveica, Catalogul expoziţiei Muzeului Naţional Peleș, Sinaia, 2011.

Regina Elisabeta a României. Un secol de eternitate./ Queen Elisabeth of Romania. A Century of Eternity. Catalogul expoziţiei Muzeului Naţional Peleș, Sinaia, 2016.

Schmidt, H. E., Radetzky, E. (edit.): Die Förderung von Kultur und Bildung in Rumänien durch die Königin Elisabeta geb. Prinzessin zu Wied „Carmen Sylva” (1843-1916). Eine Grenzgängerin zwischen zwei Kulturen, vol. II, Neuwied, 1999.

Sylva, C.: Meister Manole, Bonn: Strauss, 1892.

Sylva, C.: Mein Penatenwinkel, Frankfurt: Minjon, 1908.

Sylva, C.: Colţul penaţilor mei, traducere în română de Dumitru Hîncu, București: editura Vivaldi, vo1. 1: 2002, vol. 2: 2003.

Sylva, C., Lecomte, A.: Monsieur Hampelmann, ediţia princeps [București: Carol Göbl, 1898].

Tănăsoiu, C.: Evanghelia de la Curtea de Argeș scrisă și pictată de Regina Elisabeta a României, în: Catedrala Manastirii Argeșului. Crestomaţie de studii și documente, Curtea de Argeș: Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2015, 94-125.

Willscheid, B. (coord.): Carmen Sylva. Eine Königin aus Neuwied, Roentgen-Museum, Neuwied 2016.

Zimmermann, S. I., Willscheid, B. (edit.): Heimweh ist Jugendweh. Kindheits- und Jugenderinnerungen der Elisabeth zu Wied (Carmen Sylva), Schriftenreihe der Forschungsstelle Carmen Sylva, Fürstlich Wiedisches Archiv, Band 4, Stuttgart: ibidem-Verlag, 2016.

Zimmermann, S. I.: Exilul Reginei Elisabeta a României și prelucrarea lui literară într-o carte de povești ilustrată împreună cu André Lecomte du Noüy, în: Revista Bibliotecii Academiei Române, Anul 2, Nr. 1, 2017, 133-150.

Zimmermann, S. I. (edit.): Carmen Sylva & André Lecomte du Nouy: Monsieur Hampelmann – Domnul Pulcinel. Ein Märchen aus der Exilzeit der Königin Elisabeth von Rumänien. O poveste din timpul exilului Reginei Elisabeta a României, Schriftenreihe der Forschungsstelle Carmen Sylva, Fürstlich Wiedisches Archiv, Bd. 5, Stuttgart: ibidem-Verlag, 2017.

Zimmermann, S. I. (edit.): Domnul Pulcinel. O poveste a Reginei Elisabeta a României (Carmen Sylva) cu ilustraţii de André Lecomte du Noüy, București, Vremea, 2017.

Zimmermann, S. I. (edit.): „In zärtlicher Liebe Deine Elisabeth“ – „Stets Dein treuer Carl“. Der Briefwechsel Elisabeths zu Wied (Carmen Sylva) mit ihrem Gemahl Carol I. von Rumänien aus dem Rumänischen Nationalarchiv in Bukarest. 1869-1913. Historisch-kritische Ausgabe. Schriftenreihe der Forschungsstelle Carmen Sylva/ Fürstlich Wiedisches Archiv, 2 volume: Vol. I: 1869-1890; Vol. II: 1891-1913, Stuttgart: ibidem-Verlag, 2018.

 

 

 

NOTE:
1. Corespondenţa perechii regale Carol I și Elisabeta este scrisă în limba germană și este păstrată la Arhivele Naţionale ale României din București în fondul Casa Regală, personale, Regele Carol I și Regina Elisabeta, corespondenţă). Citatele din articolul de faţă sunt redate în traducerea autoarei după transcrierea din ediţia germană completă critică știinţifică a corespondenţei perechii regale Carol I și Elisabeta, apărută în colecţia Centrului de Cercetare Carmen Sylva al Arhivei Princiare de Wied, la editura Ibidem din Stuttgart (Zimmermann, 2018, vol. I: 1869-1890, vol. II: 1891-1913).

2. Pierre Loti scria în jurnalul său, în 14 august 1891, la Veneţia: „Le livre de l’âme! Je regardais le manuscrit inachevé, sur la table de la souveraine, sorte de chant de cygne, chef-d’oeuvre de douleur, qui n’aura jamais été entendu que d’un tout petit nombre d’initiés, – et dont les feuilles peut-etre ont été détruits déja par des mains de pharisiens.” (Quella-Villégier, A., Vercier, B., Pierre Loti, Journal, vol. III., 2012, 387).

3. După menţionarea într-o scrisoare a Reginei Elisabeta către Regele Carol I, din Segenhaus, la 21 iunie 1883, citată mai jos. Sursa: Arhivele Naţionale ale României, Fond: Casa Regală, Regele Carol I, personale, corespondenţă (în continuare prescurtat: ANR, Regele Carol I), VD-482.

4. În anul 1891, portretul reginei realizat de pictorul olandez Bisschop a fost prezentat la Expoziţia Internaţională de Artă din Berlin, după cum este amintit într-un articol de Bernd Willscheid: „Două bilete lipite pe dosul ramei menţionează acest acord al Principelui Wilhelm de Wied.“ (Willscheid, B.: Carmen Sylva im Porträt. Bildnisse der rumänischen Königin für Neuwied [Carmen Sylva în portret. Tablourile reginei României pentru Neuwied] în: Willscheid, 2016, 50-79, aici 57). În explicaţia de sub fotografia din 1890 din articolul lui Willscheid, André Lecomte du Noüy este confundat cu fratele lui, pictorul Jean-Jules-Antoine Lecomte du Noüy: „Herman Koch, fotograful curţii, Neuwied. Perechea olandeză de pictori Christoffel și Kate Bisschop împreună cu pictorul și sculptorul francez Jean-Jules-Antoine Lecomte du Noüy (1842-1923)“, p. 68 – o eroare, fiindcă arhitectul Curţii Regale, André Lecomte du Noüy, l-a prezentat pe fratele său, pictorul, perechii regale Carol I și Elisabeta abia în anul 1895, când Jean-Jules Lecomte du Noüy era în drum spre Constantinopol și se oprise la București pentru a-și vizita fratele. Mai pe larg vezi în: Zimmermann, 2017 a, 133-150.

5. Henri Révoil (1822-1900), arhitect francez.

6. Ioan Emanoil Florescu, (1819-1893), general român, om politic, fost ministru de război, în anul 1891 prim-ministru.

7. „Peinture de camaieu“, pictură ton în ton. În franceză în scrisoarea originală a reginei.

8. Dr. Scharrenbroich, medicul Reginei Elisabeta la Pallanza.

9. Vezi mai pe larg în: Tănăsoiu, 2017, 94-125.

10. Regina Elisabeta se orientează în prelucrarea ei literară a subiectului meșterul Manole după Legenda Monastirii Argeșului de Vasile Alecsandri.

11. Vlădescu, general român, o însoţește pe Regina Elisabeta în Italia, în primul an de exil 1891/92.

12. Prinţul Karl de Salm-Horstmar (1830-1909).

13. Ecaterina (Cathrine) Theodori, fiica medicului Casei Regale, Iuliu Theodori (1834-1919), o însoţește pe Regina Elisabeta în Italia, în primul an de exil 1891/92.

14. Zoe Sturdza (1848-1920), soţia ministrului român Dimitrie A. Sturdza (1833-1914), doamnă de onoare a Reginei Elisabeta în Italia, în primul an de exil 1891/92.

15. Ispitirea sfântului Anton, poem epic de Gustave Flaubert.

16. August Bungert (1845-1915), compozitor german și prieten al Reginei Elisabeta. A pus pe note mai multe poezii ale reginei.

17. În Pallanza, Regina Elisabeta publică volumul de poezii: Carmen Sylva: Weihnachtskerzchen von Pallanza [Lumânărele din Pallanza], Pallanza: Vercellini, 1891.

18. Această masă cu un blat de marmură cu motive religioase, pictate de regină la Segenhaus, se află la Castelul Peleș, Nr. Inv. 9007, vezi: Regina Elisabeta a României. Un secol de eternitate./ Queen Elisabeth of Romania. A Century of Eternity. Catalogul expoziţiei Muzeului Naţional Peleș, Sinaia, 2016, p. 207.

19. Datorez mulţumiri pentru informaţiile detaliate despre paginile evangheliei doamnei Dr. Carmen Tănăsoiu. Mai pe larg despre cartea evangheliei în: Tănăsoiu, 2015, 94-125.

20. Castelul Peleș, Nr. Inv. 9007. O imagine a mesei și a blatului de marmură pictat de regină a fost publicată în catalogul Regina Elisabeta a României. 2016, 207.

21. Fila de fildeș pictată de regină (actual aflată într-o colecţie privată) a fost expusă în expoziţia „Carmen Sylva. O Regină din Neuwied” în 2016, iar o imagine a filei se găsește în catalogul expoziţiei (Willscheid, 2016, 21).

22. O imagine a cărţii obiect este publicată pe pagina de internet a Muzeului de Istorie (Muzeul virtual: tezaur istoric): http://www.muzeulvirtual.ro/zoom?id=9#145

23. O fotografie a acestui scutec din dantelă a fost publicată de Muzeul Naţional Peleș pe coperta catalogului expoziţiei „Regina Elisabeta și Arta Dantelei cu Suveica“ din anul 2011.

24. Un manuscris iluminat asemănător al unei cărţi de rugăciuni a fost efectuat de regină mai târziu și dăruit mamei sale în anul 1901. Mai multe imagini din această carte de rugăciuni a Principesei Maria de Wied, mama reginei, au fost publicate într-un articol de Elfriede Radetzky în 1999 (Schmidt, H.E., Radetzky, E., 1999, 100-163).

25. Cartea de povești a apărut recent în două ediţii noi, critice istorice, conţinând toate facsimilele ediţiei princeps cu textul german al poveștii în scrisul de mână al reginei și ilustraţiile lui Andre Lecomte du Noüy (Zimmermann, 2017b; Zimmermann, 2017c).