Regina Elisabeta a României (Carmen Sylva): De prin veacuri. Povestiri istorice şi legende populare pentru copii

Regina Elisabeta a României (Carmen Sylva): De prin veacuri. Povestiri istorice şi legende populare pentru copii.
Ediţie îngrijită, prefaţă şi traduceri de Silvia Irina Zimmermann.
Bucureşti: Humanitas, 2018, 160 pagini, ISBN 978-973-50-6265-1.

Cuprinsul cărţii:
http://sizimmermann.de/buch/deprinveacuri.htm

Detalii pe pagina editurii Humanitas:
http://www.humanitas.ro/humanitas/de-prin-veacuri

„Legenda spune că în anul 1866, când i se oferise Principelui Karl de Hohenzollern‑Sigmaringen coroana României, acesta, necunoscând încă ţara, a desfășurat harta şi, trăgând cu creionul o linie dreaptă de la Londra la Bombay, văzu că trece prin România. Atunci primi coroana, considerând România ‚o ţară cu viitor‘.[1] Ajuns în ţară, tânărul domnitor depuse jurământul pe Constituţia ţării în 10 mai 1866, declarând (pe atunci în franceză): ‚Punând piciorul pe acest pământ sacru, am și devenit român.[2] Iar domnitorul îşi ţinuse promisiunea: îşi însuşi în scurt timp limba română, învăţă despre istoria, geografia, economia şi cultura noii sale ţări, împărtăşi visul poporului său, luptând pentru neatârnare, cuceri împreună cu armata română independenţa ţării în anul 1878 şi-i deveni în 1881 primul rege.

Dar povestea Regelui Carol I al României ar fi incompletă fără povestea aceleia care i-a stat alături de-a lungul vieţii, Elisabeta, prima regină a României. Astfel, legenda spune că în anul 1869, când primise cererea în căsătorie, Principesa Elisabeta de Wied, necunoscând încă României, dar admirând devotamentul Principelui Carol în serviciul noii sale patrii, fusese entuziasmată de ‚frumuseţea misiunii‘ pe tronul României.[3] Încă din timpul logodnei, Elisabeta începu să înveţe limba şi cultura română, declarând în scrisorile către logodnicul ei: ‚Carol, îţi promit cu sfinţenie că voi fi demnă de tine, vreau să merit să fiu una cu tine!‘[4] Şi Regina Elisabeta îşi ţinuse promisiunea, fiindu-i partenera devotată pe tronul României, făcându-i cunoscute meritele în întreaga lume prin activitatea de scriitoare sub numele artistic Carmen Sylva şi contribuind, astfel, la făurirea unui mit al Regelui României Independente.

[…]

Pentru ediţia de faţă a povestirilor istorice scrise de Carmen Sylva pentru copii am selectat din volumele româneşti De prin veacuri povestirile despre personalităţile istorice româneşti pe care Regina Elisabeta le asociază imaginii de suveran a Regelui Carol I (regele apărător de ţară, erou în lupta pentru neatârnarea ţării, păstrător şi promotor al culturii româneşti – conform idealului istoric naţional simbolizat prin personalităţile lui Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul şi Constantin Brâncoveanu). De asemenea, am ales textele despre personalităţile feminine din istoria ţării care i-au servit Reginei Elisabeta ca orientare pentru propria-i identificare cu tradiţia, rolul şi imaginea femeii ca soţie de domnitor: doamna milostivă faţă de supuşi, sprijinindu-şi soţul sau fiul domnitor, dedicată luptelor şi idealului de unitate al naţiunii. Dintre personajele feminine în povestirile Reginei Elisabeta ies în evidenţă Maria Oltea, în povestirea Mama lui Ştefan cel Mare (după balada lui Dimitrie Bolintineanu), şi Doamna Miliţa Despina, soţia lui Neagoe Basarab, în Meşterul Manole, repovestită de regină după balada culeasă din popor de Vasile Alecsandri, Legenda Mănăstirii Argeşului, la care regina adaugă un episod despre ctitorii mănăstirii, insistând mai ales asupra unei secvenţe în care Doamna Despina îşi dăruieşte podoabele pentru construcţia bisericii. De o parte, mama de domnitor care pune lupta pentru libertatea poporului mai presus de viaţa fiului, până la jertfa supremă, iar de altă parte soţia de domnitor, care aduce ofrandă bisericii domneşti giuvaierele sale, ca însemne ale poziţiei ei sociale de doamnă a ţării, oferind cu generozitate un alt fel de jertfă. Ambele personaje istorice par a-i oferi înseşi Reginei Elisabeta modele demne de urmat pentru rolul ei alături de Regele Carol I pe tronul României, potrivindu-se cu îndemnul regelui pentru familia regală şi dinastia întemeiată în România: ‚Totul pentru ţară, nimic pentru mine‘.

Două povestiri evocă figura eroică a Regelui Carol I în lupta pentru independenţa României: Căderea Vidinului (din volumul De prin veacuri) şi povestea Stai! Cine-i acolo? (din volumul Poveştile unei Regine), dintre care o redăm în prezentul volum pe cea din urmă.[5]

Un aspect surprinzător şi demn de menţionat este că unele texte ale Reginei Elisabeta despre vremea domniei Regelui Carol I conţin pasaje care reproduc relatările Regelui Carol I către regină. De exemplu, găsim în povestirea mai sus amintită descrierea drumului de la Plevna la Nicopole, iarna, iar aceeaşi descriere o regăsim şi în povestea autobiografică a reginei, Robia Peleşului.[6]

[…]

Legendele din partea a doua a volumului de faţă, repovestite de Regina Elisabeta, pe care le redăm pentru prima oară traduse în limba română, apăruseră iniţial în volumul german Durch die Jahrhunderte (1885) dedicat lui Vasile Alecsandri, poetul, diplomatul şi prietenul Casei Regale a României.

Apreciind baladele populare româneşti culese de Alecsandri ca fiind cele mai valoroase din cultura populară a ţării, Regina Elisabeta dorea să le facă cunoscute şi în străinătate, repovestindu-le pentru cititorii de limbă germană şi publicându-le în Germania. Am ales pentru ediţia de faţă patru din baladele populare publicate iniţial în volumul german (Oprişan, Movila lui Burcel, Bogdan, Meşterul Manole), iar ca introducere la acestea redăm, de asemenea pentru prima oară într-o traducere în limba română, povestirea autobiografică a Reginei Elisabeta Cum a găsit Alecsandri baladele.

În final, povestea alegorică Puiu, redată în varianta românească publicată în anul 1882 în Analele Academiei Române[7], povesteşte despre visul poporului român de neatârnare – un ideal care se împlineşte în anul 1878, în vremea domniei Regelui Carol I al României. Cu toate că Regina Elisabeta nu menţionează în poveste că eroina numită Puiu, alegoria României, îşi câştigă libertatea faţă de fraţii ei mai mari, dominanţi şi nedrepţi cu ea, povestea se sfârşeşte cu imaginea lui Puiu ridicându-se în picioare şi privind înspre ‚visul unui mare viitor‘. Evident, acest ‚mare viitor‘ înseamnă pentru Regina Elisabeta visul poporului român împlinit de Regele Carol I împreună cu armata română prin victoria în Războiul de Independenţă a României.

[…]

Pornind de la dragostea Reginei Elisabeta pentru cultura populară românească, pe care a demonstrat-o din belşug, atât prin activitatea literară şi de traducere, cât şi prin prezenţa ei, îmbrăcând portul naţional la Curtea Regală, în călătoriile prin ţară şi în străinătate, volumul de faţă se doreşte a fi o mică antologie a istoriei României repovestită pentru copii de prima regină a României, Elisabeta, unind povestea luptelor ţării cu legendele româneşti, îndrăgite deopotrivă de regină şi de poporul român de prin veacuri şi până în zilele noastre.”

Silvia Irina Zimmermann

(Extras din prefaţa cărţii: „Istoria popoarelor este istoria luptelor.” Povestiri istorice şi legende populare repovestite de Regina Elisabeta a României pentru copii, pp. 7-30)

Note:
[1] Silvia Irina Zimmermann: Regele Carol I în opera Reginei Elisabeta. La 100 de ani de la moartea Regelui Carol I al României (1839-1914). Imagini din Arhiva Princiară de Wied şi din colecţia autoarei. Cuvânt înainte de ASR Principele Radu al României. Prefaţă de prof. dr. Nicolae-Şerban Tanaşoca. Bucureşti: Editura Curtea Veche, 2014, pp.14, 89-90 şi 184.
[2] Apud Cuvântările Regelui Carol I, ediţie îngrijită de Constantin C. Giurescu, vol. I, Fundaţia pentru Literatură și Artă „Regele Carol II“, București, 1939, p. 6.
[3] Carmen Sylva: Colţul penaților mei, în româneşte, cuvânt introductiv şi addenda de Dumitru Hîncu, Bucureşti: editura Vivaldi, 2002, vol. 1, 2002, pp.28-29.
[4] Arhivele Naţionale ale României (ANR), Fond Casa Regală, Regele Carol I, VD‑334.
[5] Titlul original al povestirii germane este: „Halt! Wer da?“ („Stai! Cine-i acolo?“), în volumul: Carmen Sylva, Märchen einer Königin, ed. cit., pp. 158–169. Povestirea a fost publicată şi în vremea Reginei Elisabeta (în volumul: Carmen Sylva, Poveştile unei Regine, [traducător necunoscut], Socec, Bucureşti, 1906, pp. 8–18) şi, cu unele omisiuni pe alocuri, de Leopold Stern (în volumul: Carmen Sylva, De ce ne trebuiesc regii? Umbra lui Ştefan cel Mare, traducere de Leopold Stern, Editura Lumen, Bucureşti, nr. 66, pp. 17–29).
[6] Carmen Sylva: Robia Peleşului (1897), p. 38. Carmen Sylva, Regina Elisabeta a României: Poveştile Peleşului, ediţie îngrijită şi postfață de Silvia Irina Zimmermann, ediţia a II-a adăugită, Bucureşti: Corint, 2018, p. 122.
[7] Carmen Sylva: Puiu. Extras din Analele Academiei Române, Seria II, Tom. V, secţ. II, Bucureşti: Socec, 1882, [traducător necunoscut]. Versiunea originală în limba germană a apărut în ediţia princeps germană a Poveştilor Peleşului (Carmen Sylva: Pelesch Märchen, 1883, pp. 215-223).

* * *

Lansări:

Bucureşti: târgul de carte „Gaudeamus”, 18 noiembrie 2018.

Sibiu: Librăria Humanitas Constantin Noica, 30 martie 2019.

Activitatea literară şi artizanală a Reginei Elisabeta din perioada exilului

Activitatea literară şi artizanală a Reginei Elisabeta din perioada exilului (1891-1894) în oglinda corespondenţei cu Regele Carol I. Colaborarea reginei cu André Lecomte du Noüy

Articol de dr. Silvia Irina Zimmermann*

*Articolul împreună cu ilustraţiile a apărut în „Revista de artă şi istoria artei” a Muzeului Municipiului Bucureşti, nr. 1, 2018, pp. 144-159.

Revista online: http://muzeulbucurestiului.ro/revista-de-arta-si-istoria-artei.html

Download articol PDF cu corecturile ulterioare ale autoarei la sursa imaginilor fig. 2 şi fig. 4:

RAI-2018-WEB-zimmermann

Abstract: Queen Elisabeth’s literary and decorative art works during her exile (1891-1894) as mentioned in the correspondence with King Charles I of Romania. The queen’s collaboration with André Lecomte du Noüy. In Queen Elisabeth’s letters to King Charles I of Romania, during her exile from 1891 to 1894, she is referring to several literary and decorative art works elaborated by her during this period. At the beginning of her exile, the queen declared to her husband, the King, that her activity as a writer and poet had ended, and that she would only prepare her lately written works for a publication. Still, the documents held in the Princely Arhive of Wied and the National Archives of Romania show that the queen was writing further prose and poetry, fictionalizing her reflection of the exile experience, and some of the works created by the Queen during her exile were published later, after her return to Romania, under her pen name Carmen Sylva. The exile letters of the queen to King Charles I also mention some decorative artworks of the queen created during this time, which are kept today in Romanian museums. During the exile spent by Queen Elisabeth in Pallanza, from September 1891 until June 1892, André Lecomte du Noüy, the architect and conservator of the Royal House of Romania, supervised the painting activity of the queen. Lecomte collaborated with the queen in some of her literary and decorative art works, and he illustrated a children’s book of the queen, created in Pallanza and published first in Bucharest in 1898 – a fact widely unknown until now.

Key words: Queen Elisabeth of Romania, Carmen Sylva, André Lecomte du Noüy, Literature, Decorative Arts, Exile

Regina Elisabeta a României, cunoscută și sub pseudonimul literar Carmen Sylva, a fost o promotoare a culturii române, a literaturii, artei, muzicii și a artizanatului popular. Biografia ei arată o cezură în perioada anilor 1891-1894, pe care îi petrece în afara ţării, primul an în Italia, iar pe urmă în Germania, la reședinţa familiei ei princiare din Neuwied. Implicarea Reginei în căsătoria Principelui Moștenitor Ferdinand cu Elena Văcărescu, o descendentă a unei vechi familii boierești din România – dar, la acea vreme, o căsătorie nedorită și neacceptată de clasa politică din România – a dus la un conflict major în relaţia dintre Regele Carol și Regina Elisabeta.

Când Regina Elisabeta, însoţită de Elena Văcărescu, a părăsit în 16 iulie 1891 Sinaia pentru a merge în vacanţa de vară la Veneţia, ea deja era suferindă de o paralizie a mâinilor și a picioarelor. În cele din urmă, Regele Carol o desparte pe regină în septembrie 1891 de Elena Văcărescu și hotărăște să o mute pe Elisabeta la Pallanza, pentru a se însănătoși acolo. Însă, din cauză că nu se vindecase nici în timpul șederii la Pallanza, Regina a fost transportată la familia ei din Germania, pentru a se întrema acolo înainte de revenirea în România. În final, a durat mai mult de 3 ani pentru ca Regina Elisabeta să poată merge din nou, și astfel, revenirea ei în România a fost posibilă abia în toamna anului 1894.

Perioadele de exil din Italia sunt următoarele: la Veneţia din iulie 1891 până în septembrie 1891, iar la Pallanza din septembrie 1891 până în iunie 1892. În următorii ani de exil (începând din 5 iunie 1892 și până la sfârșitul lunii iulie 1894), Regina Elisabeta se află la „Vila Segenhaus” lângă Neuwied, reședinţa mamei sale, principesa văduvă Maria de Wied.

Supărată că planul ei de a româniza dinastia prin căsătorirea principelui moștenitor al României cu o româncă fusese respins de întreaga clasa politică din ţară, regina suferea și din cauza despărţirii de România, sperând an de an revenirea ei în România. Corespondenţa perechii regale din timpul exilului reginei relevă o criză matrimonială care luase proporţia unei afaceri de stat.[1] Scrisorile arată supărarea și dezamăgirea Reginei Elisabeta, deoarece planul ei nu fusese înţeles nici măcar de augustul ei soţ, iar la sfârșitul unei vieţi pline de jertfe pentru ţară îi păreau, astfel, toate eforturile zădărnicite. De asemenea, în corespondenţa perechii regale, aflăm despre încercările și îndemnurile repetate ale Regelui Carol I de a o face pe regină să își schimbe atitudinea pesimistă, pentru a-și recăpăta sănătatea și pentru a-i fi din nou devotata și iubita lui parteneră de viaţă și pe tronul României.

În continuare redau două exemple din corespondenţa perechii regale de la sfârșitul anului 1891. Din scrisoarea Reginei Elisabeta către Regele Carol I, Pallanza, 15 decembrie 1891: „Ah, cât de greu! Atât de grele sunt lacrimile tale, precum plumbul fierbinte picurând pe inima mea! Oare cum să ieșim din acest cumplit timp de suferinţă?– Întreaga mea viaţă am avut doar un singur gând: să dăruiesc bucurie și fericire! Încă dinainte să pot vorbi, întindeam străjilor mâinile pentru a fi sărutate! Iar la 40 de ani nu puteam dormi, dacă una din servitoare se arăta prost-dispusă!– Doar pe mine toată lumea avea voie să mă mâhnească, atât de adânc și de amar, iar după aceea să îmi reproșeze că ar fi vina mea, dacă mă supăr! Iar acum cuvintele mele îţi provoacă lacrimi, tocmai când credeam că fericirea se abate, în sfârșit, asupra noastră, fericirea atât de mult așteptată! Eu chiar încep să devin superstiţioasă că port ghinion. Încă din copilărie mă temeam să mă atașez din nou de cineva, căci toţi cei pe care îi îndrăgeam, mureau. Te rog, dragul meu bun! Nu mai fi trist! Mie îmi este totuna dacă sunt tristă, căci eu, de altfel, mereu am fost melancolică, chiar și copil fiind. Mereu m-a bântuit gândul că aș aduce nefericire! La fel și în căsnicie: Te rog, nu plânge! Nu îmi da sentimentul că întreaga mea viaţă a fost ratată și tot efortul meu fără rost. Căci atunci nu mi-ar mai rămâne chiar nimic și m-aș întreba de ce mi s-a oferit această viaţă, la care nu am râvnit niciodată? Credeam că m-aș fi priceput și că aveam destul talent, să fac bucurie la vreo zece oameni, iar când aveam bani suficienţi, să ajut altor zece oameni. Dar și asta a fost vanitate! Te rog, nu plânge! Mi-ar fi peste putere! A ta, Elisabeta.” (Zimmermann, 2018, vol. II, 93).

Din răspunsul Regelui Carol I către Regina Elisabeta, datat „la sfârșitul anului 1891” respectiv, conform datării în jurnalul regelui (Docea, 2014, 275-276), începuse să scrie la această scrisoare din 10 decembrie 1891 (stil vechi) respective 22 decembrie 1891 (stil nou) și o trimisese reginei în 18 respectiv 30 decembrie 1891 împreună cu un dosar conţinând „Mărturii despre neadevărurile lui Elena Văcărescu”: „Din suflet iubită Elisabeta! Neobosita mea străduinţă este să cuceresc din nou întreaga ta inimă și încrederea ta, care au fost îndepărtate pentru un timp de mine din cauza unor influenţe nefericite. Iar pentru a-mi atinge dorinţa mea atât de arzătoare, nu mă tem de nicio muncă și niciun efort, nici chiar de cea mai grea jertfă, pentru a te salva din apele furtunoase și de a te readuce de printre stâncile primejdioase înapoi în portul păcii depline. […] În ultima ta scrisoare întrebi: Oare cum să ieșim din acest cumplit timp de suferinţă? Iar eu am răspuns: ca eroi. Cu cât sunt luptele mai aprige, cu atât mai hotărâţi trebuie să le înfruntăm, cu cât este destinul mai greu, cu atât mai curajoși trebuie să-l purtăm, nu avem voie să ne pierdem nădejdea. Cerul nu ne împovărează cu mai mult decât putem să ducem. Ai încredere în Dumnezeu și apoi ai încredere în mine, cel care te va susţine cu dragoste și te va feri de toate necazurile pe drumul vieţii noastre, pe care vom păși mai departe împreună. Eu mai am destulă putere și energie pentru a lua întreaga responsabilitate asupra mea, faţă de cei pentru care te crezi datoare. Te implor, descarcă pe umerii mei și eliberează-te de toate neplăcerile care îţi dau sentimentul că ai fi făcut pe cineva nefericit. Numai noi doi am fi fost aproape nenorociţi de alţii. Să uităm, deci, trecutul cu impresiile lui amare și să privim cu încredere în viitorul care ne va mai oferi câte o bucurie și satisfacţie. Deocamdată, sper ca peisajul liniștitor de la Lago Maggiore cu aerul său balsamic să îţi ofere putere nouă și distracţie. Iar îngrijirea devotată și excepţională a medicului Scharrenbroich să îţi readucă sănătatea, atât de scumpă nouă, încât la primăvară să revii în România, unde vei fi primită cu braţele deschise și cu entuziasm. Aceasta este dorinţa inimii mele la sfârșitul acestui an deosebit de greu. Cu mare tandreţe te cuprind în braţe, scumpă Elisabeta, și îţi sunt pentru toată viaţa, din adâncul sufletului, al tău sincer devotat și leal Carol.” (Zimmermann, 2018, vol. II, 93, 103-104).

Împăcarea perechii regale survine în cele din urmă, dar sănătatea reginei va cere mai mult timp pentru a se reface întru totul, încât abia în primăvara anului 1894 regina părăsește căruciorul și poate merge din nou. Între timp, are loc căsătoria Principelui Moștenitor Ferdinand cu Principesa Maria de Edinburg, în 10 ianuarie 1893 la Sigmaringen, iar în 15 octombrie 1893 se naște primul copil al cuplului princiar, Principele Carol, viitorul Rege Carol al II-lea al României. Odată cu nașterea primului principe al dinastiei pe pământ românesc, se împlinește cea mai mare dorinţă a primei perechi regale de a întemeia și consolida dinastia în România. Cu bucurie, regina îi scrie Regelui Carol I din Segenhaus, în 22 octombrie 1893: „Împărtășesc toată bucuria voastră, ca și cum aș fi la faţa locului! Graţie telegramelor, iau parte și eu împreună cu voi la tot ce se întâmplă! Este ceva uimitor toată această tine rime, iar cuvintele tale, care la punerea temeliei Castelului Peleș mi-au provocat lacrimi fierbinţi: Să fie Castelul acesta leagănul Dinastiei!, iată că se împlinesc acum într-un alt fel! Pentru ţară! a fost întreaga noastră viaţă și nu pentru noi înșine, iar și asta este ceva frumos! Nu al nostru, dar copilul ţării! Asta este sufici ent!” (Zimmermann, 2018, vol. II, 324-325). Iar în noiembrie 1893, cu ocazia botezului Principelui Carol, regina îi mărturisește soţului: „Toate dorinţele așteptate și posibile s-au împli nit acum, însă, după cum este mereu în viaţă, altfel decât ni le-am dorit. Dar, în sfârșit, a sosit! Îţi mai aduci aminte, cum ai scris în sărmana cronică a casei, care s-a închis pentru vecie pe micul coșciug, că îţi doreai un castel la Sinaia, o cale fe rată pe Valea Prahovei și un moștenitor? Și cu cât mai mult decât atât ai realizat, dacă ne gândim cum arată astăzi ţara în comparaţie cu atunci! Am citit în ziare despre botez și că ai ţinut în braţe copi lul, care, chiar dacă nu este al tău, este copilul ţării! Așa cum își clădește un om viaţa, tot așa trebuie să și-o trăiască. Tu mereu ai fost impersonal și plin de abnegaţie, iar acum destinul îţi surâde, oferindu-ţi cupa plină în același fel!” (Zimmermann, 2018, vol. II, 329).

Opere literare publicate în timpul exilului

– 1891: Heimath (Patria) și Meerlieder (Cântecele mării) sunt două volume de poezie scrise înaintea exilului, dar publicate la Bonn în anul 1891. Weihnachtskerzchen von Pallanza (Lumânărele de Crăciun de la Pallanza) este o carte de poezie scrisă și publicată la Pallanza, la editura Vercellini în decembrie 1891. Volumul era un dar de Crăciun pentru prieteni și membrii familiei, conţinând poezii în germană,

franceză, engleză și română.

1892: Meister Manole (Meșterul Manole, piesă de teatru): manuscrisul german a fost corectat la Pallanza în 1892 și publicat la Bonn în 1892.

1893: Um ein paar Stiefelchen (O pereche de botine) este o comedie publicată la Neuwied în 1893.

Opere în manuscris, realizate sau pregătite în perioada exilului pentru a fi publicate mai târziu

Geflüsterte Worte (Cuvinte șoptite, 1903-1910). Scriitorul francez Pierre Loti, care o vizitase pe Regină la Veneţia în vara anului 1891 (fig. 1), menţionează în jurnalul său o carte în manuscris, Livre de l’âme (Cartea sufletului), despre care el povestește că s-ar fi pierdut ulterior.[2] Dar această carte a fost prelucrată respectiv rescrisă de regină ulterior în limba germană și publicată în Germania, la Regensburg, în primul volum al unui ciclu în cinci volume, apărut în anii 1903-1910, intitulat Geflüsterte Worte (Vorbe șoptite). Fragmente din manuscrisul iniţial în limba franceză, transcrise de regină pe câteva cartoline poștale, se află la Muzeul Naţional al Literaturii Române din București.

Es ist vollbracht. Das Leben meines Bruders Otto Nicholas Prinz zu Wied (S-a împlinit. Viaţa fratelui meu Otto Nicolae Prinţ de Wied) este un volum autobiografic despre scurta viaţă a fratelui mai mic al Reginei, născut în 1850 cu o malformaţie organică, și care a decedat în 1862. Prima versiune de manuscris din anul 1880 a fost dedicată fratelui Reginei, Principele Wilhelm de Wied, volumul fiind publicat mai târziu, în Germania în anul 1902. Povestea vieţii fratelui reginei apare și în amintirile din copilărie și adolescenţă ale Reginei Elisabeta, în volumul Mein Penatenwinkel, publicat în 1908.

Monsieur Hampelmann de Carmen Sylva și Lecomte du Noüy este o poveste scrisă în perioada de la Pallanza (1891/1892) și ilustrată de André Lecomte du Noüy, arhitectul conservator al Casei Regale a României. Ediţia princeps a cărţii a apărut la București în 1898.

Activitatea de pictură și artă decorativă a Reginei Elisabeta din perioada exilului

Regina Elisabeta a primit lecţii de pictură de la diferiţi artiști profesioniști în perioada exilului. O primă îndrumare, în această perioadă, i-a oferit-o arhitectul conservator André Lecomte du Noüy (1844-1914), la Pallanza. Arhitectul de origine franceză a servit Regelui Carol I la restaurarea mai multor monumente din România, începând din anul 1875 cu Mănăstirea Curtea de Argeș, după care s-a stabilit în România, fiind arhitectul conservator al Casei Regale până la moartea sa în anul 1914. A fost înmormântat la Curtea de Argeș, în cimitirul bisericii „Sfinţii Voievozi”. De asemenea, la Pallanza, regina a pictat împreună cu Sophie Browne, Contesa Sofia Della Valle di Casanova (1866-1960), care era pictoriţă. Sofia Browne, fiică de diplomat, locuia la Vila San Remigio din Pallanza, unde împreună soţul ei, Contele Silvio Della Valle di Casanova, și-au proiectat și construit un parc ideal care înconjoară vila San Remigio.

Regina îi scrie regelui de la Pallanza în 18 martie 1892 următoarele: „Muncim pentru bazarul mamei, de ne iau foc degetele, pictăm pe lemn și pe piatră, Lecomte, Sophy Browne și eu, și vom trimite o grămadă de lucruri. Eu lucrez tot timpul în pat, pentru că mă simt prea slăbită pentru a sta în picioare.” (Zimmermann, 2018, vol. II, 119).

La Segenhaus, regina a fost îndrumată la pictură de Marie von Bunsen (1860-1941), în septembrie 1892. Marie von Bunsen era o pictoriţă germană, de asemenea scriitoare și călătoare în Europa și Asia, care s-a remarcat îndeosebi cu acuarele cu peisaje din călătoriile ei, pe care le publica și în volumele despre călătoriile efectuate. Regina îi scrie regelui de la Segenhaus în 14 septembrie 1892: „Este o mare plăcere să savurez totul împreună cu un artist adevărat cum este Marie von Bunsen. Ei nu îi scapă nici o pată de culoare. […] Voi avea parte cu ea de orgii de culoare, cum am avut iarna trecută cu Sophy Browne.” (Zimmermann, 2018, vol. II, 185).

De asemenea, la Segenhaus, din august și până în septembrie 1893, o altă pictoriţă a îndrumat-o pe regină: Kate Bisschop-Swift (1834-1928), pictoriţă olandeză de origine britanică. Ea era căsătorită cu pictorul olandez Christoffle Bisschop (1828-1904) care realizase un portret al reginei în costum popular românesc (ședinţele de pictură avuseseră loc în anul 1883 [3]).

Prietenia Reginei Elisabeta cu André Lecomte du Noüy. Colaborarea din perioada exilului reginei la Pallanza (1891/92)

André Lecomte du Noüy a fost de mai multe ori invitat de Regina Elisabeta la Neuwied. Într-o fotografie din Arhiva Princiară de Wied, realizată de fotograful curţii princiare, Herman Koch din Neuwied, documentează vizita arhitectului Casei Regale a României, André Lecomte du Noüy, la Neuwied în august 1890, cu ocazia sărbătoririi aniversării Principelui Wilhelm de Wied, fratele Reginei, la care aceasta îl invitase împreună cu perechea de pictori din Olanda (fig. 2). Aici apare André Lecomte du Noüy alături de perechea olandeză de pictori Christoffel Bisschop și Kate Bisschop-Swift. Pictoriţa ţine în mână o fotografie a compozitorului german August Bungert (1845-1915), care la rândul lui era un prieten al Reginei Elisabeta și oaspete frecvent în Neuwied. În partea stângă a imaginii, pe stativ, în spatele artistului Christophle Bisschop, se vede portretul Reginei Elisabeta în port popular, efectuat de pictorii Bisschop în anul 1883. Într-o scrisoare din 8 august 1883, Regina Elisabeta îi relatează regelui despre procesul de creaţie al acestui portret, când, în același timp, îi stătea model și fratelui ei, Principelui Wilhelm de Wied (1845-1907), care, de asemenea, îi realizase un portret: […] am stat, jumătate din zi, în același timp model lui Wilhelm, cât și celor doi Bischop. Fiecare mă pictează dintr-o altă parte în costumul românesc. Perechea de pictori era într-un adevărat extaz privind culorile, faldurile și întreaga splendoare.“ (Segenhaus, 21 iunie 1883; Zimmermann, 2018, vol. I, 348).[4]

Arhitectul conservator André Lecomte du Noüy o vizitează pe Regină la Pallanza – probabil și din îndemnul Regelui Carol I, după cum arată jurnalul acestuia (Docea, 2014, 281) – și stă timp de șapte luni acolo: din octombrie 1891 până la sfârșitul lunii aprilie 1892. În corespondenţa perechii regale Elisabeta și Carol I din anii de exil ai reginei din Arhivele Naţionale ale României, București găsim numeroase referinţe despre vizita lui André Lecomte du Noüy la Pallanza, precum și despre aprecierea reginei asupra personalităţii arhitectului. Din scrisorile Reginei Elisabeta către Regele Carol I: „De ieri este Lecomte aici. Mi-a făcut surpriza, venind din Arles și de la bătrânul Révoil. [5] Dacă nu întinzi o mână protectoare asupra lui, atunci României îi va surveni rușinea de a-l fi alungat. Florescu [6] l-a chinuit deja foarte mult. Numai pentru a nu mai admite unui străin să vină în România, ar prefera să se lipsească de tot ce este frumos și măreţ și ce s-ar putea dărui nefericitei ţări, prin care ar putea fi ajutată să se dezvolte.” (Pallanza, 1 octombrie 1891; Zimmermann, 2018, vol. II, 63).

„Ieri, pentru prima dată, am pictat din nou cu bucurie și anume capul lui Lecomte în cartea evangheliei. Pentru prima oară am pictat după natură și nu după o fotografie și m-a entuziasmat bogăţia de nuanţe de culori, încât și lui Lecomte i-a făcut plăcere să-mi stea model. Toţi spun că miniatura seamănă foarte mult. Acum urmează Manole din memorie, ca pendant, sus, Neagoie și Despina, iar la mijloc noi doi, înconjuraţi de întreaga legendă a lui Manole în camajeux.[7] Va fi o pagină foarte frumoasă. […] Corectăm acum Manole, dar doctorul [8] nu mă lasă să trec cu repezeală, așa cum mă îndeamnă starea actuală sufletească, când totul îmi este indiferent. Au trimis manuscrisul vienez spre tipărire, cu tot ce au corectat și adăugat în el, iar acum îmi necesită un efort imens să refac originalul, căci până și aici fuseseră câteva greșeli, datorate repeziciunii cu care trebuise să dau lucrul peste cap iarna trecută.” (Pallanza, în noiembrie 1891; Zimmermann, 2018, vol. II, 80-81).

Portretul arhitectului cu menţionarea numelui complet: „André Lecomte du Nouy“ se află pe pagina de pergament nr. 50 (în partea inferioară a paginii, în chenarul din dreapta) din Evanghelia de la Curtea de Argeș pictată de Regina Elisabeta.[9] Spre deosebire de ideea iniţială, pagina conţine în partea superioară portretele ctitorilor bisericii: în medalionul din stânga Neagoe Basarab (1481-1521), Domnul Ţării Românești în anii 1512-1521 și ctitorul Mănăstirii Curtea de Argeș, construite în anii 1515-1517, iar în medalionul din partea dreaptă, Regele Carol I. al României, care restaurase biserica în anii 1875-1886 și o alesese ca necropolă a regilor României. În partea inferioară a paginii sunt portretele arhitecţilor bisericii: în medalionul din partea stângă „Pietro Manolo“, meșterul Manole, cunoscut și graţie unei legende românești pe care Regina Elisabeta o prelucrase într-o piesă de teatru [10] și pe care o pregătea pentru tipărire în timpul exilului din Pallanza (după cum menţionează în scrisoare), iar în medalionul din dreapta, restauratorul bisericii, André Lecomte du Noüy. În prefaţa piesei de teatru Meister Manole (Meșterul Manole, 1892) regina îl menţionează pe arhitectul André Lecomte du Noüy (și aici din nou fără prenumele său) lăudându-i contribuţia la restaurarea mănăstirii de la Curtea de Argeș: „Din 1530 și până astăzi, biserica a suferit de pe urma a trei incendii, iar când Regele Carol l-a însărcinat pe un discipol al lui Violet le Duc, Lecomte du Nouy, s-o refacă, acesta a trebuit s-o construiască aproape din nou. Timp de doisprezece ani, într-o muncă neobosită și cu o pietate fără de egal, el a ridicat din nou minunata construcţie, într-o desăvârșită frumuseţe, așa cum Manole a dorit-o, dar cum n-a putut fi atinsă nici sub Neagoe și nici sub urmașul său, Radu. Este de o frumuseţe uimitoare, nemaivăzută, și cu atât mai atrăgătoare prin legenda ei, menită a ne face să luăm aminte la limitele puterii omenești.“ (Zimmermann, 2017b, 42-43).

Despre prezenţa de șapte luni a lui André Lecomte du Noüy la Pallanza (din octombrie 1891 până în aprilie 1892) – pentru Regina Elisabeta o bucurie binevenită și un prilej de refacere sufletească prin artă și discuţii despre literatură și istoria artei – regina îi relatează augustului soţ următoarele: „Cel mai bine îmi este când pictez sau cânt. Cartea evangheliei este continuată cu pași repezi sub îndrumarea lui Lecomte, nu întocmai după noţiunea mea de rapiditate de odinioară, dar, totuși, repede în condiţiile prezente. […] Lecomte se amuză pe seama mea când mă vede atât de deznădăjduită de neputinţa de a scrie. Mi-a adus în faţa ochilor scenele trăite cu pictori, compozitori și poeţi, care în fiecare moment se cred pe sfârșite. Doctorul m-a ajutat foarte mult, neîngăduindu-mi nici o neglijenţă, pe care aș fi regretat-o tot restul vieţii. […] [Vlădescu] [11] și Lecomte împing acum ei înșiși căruciorul meu, găsind că servitorii nu ar fi fost destul de grijulii. Sunt îngrijită minunat, ca și cum aș fi ceva preţios! […] Dacă ai vedea acum salonul meu! O dezordine îmbucurătoare domnește în el, cărţi, note de muzică, șevalet, pupitru de scris, masa cu cărţi, pianul deschis, masa de scris, foi de pergament întinse și albume pe toate fotoliile, încât, când mă vizită Salms [12] să își ia rămas bun, am constatat amuzată că nu mai rămăsese nici un loc de șezut. O recunoști pe soţia ta? Masa de pictat e trasă lângă pat și apoi din nou lângă șevalet. Închipuiește-ţi-l pe doctor deseori la pian, pe mine la șevalet, Lecomte la masa de pictat, Cathrine [13] la masa de scris, umplând-o cu scrisori pentru mine, madame Stourdza [14] croșetând sau tricotând în fotoliu. Ieri, Lecomte mi-a citit din minunatul poem La tentation de St. Antoine.” [15] (Pallanza, 25 noiembrie 1891; Zimmermann, 2018, vol. II, 85-87).

„Mi-am revenit iarăși după Crăciun, dar nu am voie încă să depun nici cel mai mic efort. Mâinile, spatele și capul îmi refuză orice serviciu… […] Așadar nu mai fac chiar nimic, stau întinsă pe canapea, în timp ce Lecomte pictează pentru mine, Cathrine, la fereastră, îmi scrie scrisorile, iar Bungert [16], la pian, compune cântecele de Crăciun [17].” (Pallanza, 31 decembrie 1891; Zimmermann, 2018, vol. II, 107).

„De Lecomte nu pot să mă lipsesc încă, el îmi citește ore întregi cele mai frumoase, nobile și înălţătoare lucruri. Nu aș putea suporta nimic trivial, nu mi-a plăcut niciodată.” (Pallanza, 16 martie 1892; Zimmermann, 2018, vol. II, 118).

„Muncim pentru bazarul mamei, de ne iau foc degetele, pictăm pe lemn și pe piatră, Lecomte, Sophy Brocone și eu, și vom trimite o grămadă de lucruri. Eu lucrez tot timpul în pat, pentru că mă simt prea slăbită pentru a sta în picioare. În sfârșit, pot să merg iar câţiva pași singură, dar nu suport nici o rochie. De îndată ce port ceva prea aproape de gât, mi se umflă mâinile și picioarele și mi se face rău. La cea mai mică emoţie am palpitaţii violente la inimă mai multe ore și chiar zile întregi, iar apoi am o congestie la spate, de care nu mă vindec cu săptămânile. Mi-e teamă până și de bucurie. Am sentimentul că o bucurie m-ar putea omorî. De la Crăciun încoace nu mai sunt la fel de bine cum m-ai văzut. Mi s-a făcut rău imediat după ce ai plecat.” (Pallanza, 18 martie 1892; Zimmermann, 2018, vol. II, 119).

După plecarea lui Lecomte, regina îi scrie Regelui Carol: „Plecarea lui Lecomte mi-a provocat, bineînţeles, agitaţie la inimă.” (Pallanza, 26 aprilie 1892; Zimmermann, 2018, vol. II, 127); „Îmi lipsește foarte mult Lecomte cu limpezimea și fineţea lui.” (Pallanza, 28 aprilie 1892; Zimmermann, 2018, vol. II, 131).

În perioada petrecută la Pallanza, André Lecomte du Noüy pictază un portret în miniatură al Reginei, după cum menţionează Regele Carol I în jurnalul său în ziua aniversării nașterii sale: „Primit de la Elisabeta o floare de fildeș pictată și portretul ei pictat de Lecomte.”(București, 20 aprilie 1892; Docea, 2014, 297).

Din iunie 1892 și până în iulie 1894, regina își petrece exilul în continuare la Segenhaus lângă Neuwied, locuind în vila mamei sale, Principesa Maria de Wied. Și în această perioadă, deși mai departe suferindă, Regina Elisabeta se dedică cu fervoare activităţii caritative, contribuind cu numeroase obiecte proprii de artizanat la diferitele bazaruri caritabile organizate la Neuwied. Din Segenhaus, în iulie și noiembrie 1892, regina îi scrie Regelui Carol I cu rugămintea de a-i transmite arhitectului André Lecomte du Noüy recunoștinţa sa pentru îndrumarea în pictură și pentru discuţiile intelectuale avute la Pallanza, de care își amintește graţie picturilor la care lucrează (obiecte pe care le oferă cadou regelui și celorlalţi membri de familie, precum și panouri pictate pe care le donează bisericii din Nieder-Biber, lângă Neuwied):

„Ai putea fotografia masa [18] pe care am pictat-o pentru tine? Când îl vezi pe Lecomte spune-i că sper să fac cinste extraordinarului meu maestru de astă iarnă. Am desenat cu mare grijă, așa cum îmi arătase el. Abia acum îmi dau seama cât de mult am învăţat de la el. Fiecare plimbare cu el era un discurs despre istoria artei, observare a naturii și descrierea ei, încât eu uitam de cărucior și de dureri.”(Segenhaus, 25 iulie 1892; Zimmermann, 2018, vol. II, 142).

„Pictez cu fervoare la panourile mele, pentru ca să fie în biserică înainte de Crăciun. Încântarea mea să pictez cu ulei după natură este de nedescris. Aș putea jubila după fiecare nou efort. Nu mă așteptam la asemenea surprize. Culorile le întind cu repeziciune, îmi par că vin de la sine pe pensulă și pot doar să regret că și această experienţă vine, ca toate în viaţa mea, mult prea târziu. Dacă este bine cum pictez, nu știu, ceilalţi găsesc că este frumos, dar ei nu sunt competenţi. Cât de mult datorez îndrumării constante a lui Lecomte! Mulţumește-i în numele meu!” (Segenhaus, 18 noiembrie 1892; Zimmermann, 2018, vol. II, 229-230).

Opere de artă decorativă realizate de Regină în perioada exilului:

– Cartea evangheliei de la Curtea de Argeș realizată în anii 1886-1892: La Pallanza, Regina a pictat mai multe pagini de pergament pentru cartea evangheliei pentru Mănăstirea Curtea de Argeș, realizată în stilul manuscriselor medievale iluminate. Deţinătorul actual al cărţii evangheliei Reginei este Mănăstirea de la Curtea de Argeș. După cum am menţionat anterior, o pagină mai deosebită din evanghelia pictată de Regină în perioada exilului este nr. 50, care conţine portretele în miniatură ale ctitorilor bisericii, amplasate pe un chenar în jurul paginii: în stânga sus Domnitorul Neagoe Basarab, în stânga jos meșterul Manole, iar în dreapta sus Regele Carol I și în dreapta jos arhitectul conservator André Lecomte du Noüy.[19] În scrisoarea de la Pallanza, din noiembrie 1891, citată mai sus, regina îi descria Regelui Carol I ideea ei iniţială pentru această pagină a evangheliei (Zimmermann, 2018, vol. II, 80-81). Spre deosebire de ideea iniţială, pagina realizată în final conţine în partea superioară portretele ctitorilor bisericii: în medalionul din stânga Neagoe Basarab (1481-1521), Domnul Ţării Românești în anii 1512-1521 și ctitorul Mănăstirii Curtea de Argeș, construite în anii 1515-1517, iar în medalionul din partea dreaptă, Regele Carol I al României, care restaurase biserica în anii 1875-1886 și o alesese ca necropolă a regilor României. În partea inferioară a paginii sunt portretele arhitecţilor bisericii: în medalionul din partea stângă „Pietro Manolo“, meșterul Manole, cunoscut și graţie unei legende românești pe care Regina Elisabeta o prelucrase într-o piesă de teatru și pe care o pregătea pentru tipărire în timpul exilului din Pallanza (după cum menţionează în scrisoarea către rege), iar în medalionul din dreapta, restauratorul bisericii, André Lecomte du Noüy. Pagina realizată în final de regină nu mai conţine și portretele soţiile domnitorilor – nici Despina Doamna nu apare alături de Neagoe Basarab și nici Regina Elisabeta nu mai apare alături de Regele Carol. Probabil o cauză a renunţării reginei la prima variantă a paginii a fost situaţia ei personală din această perioadă, când era o regină în exil.

– Masă cu blat de marmură pictat cu scene religioase, 1892: O altă lucrarea a Reginei din timpul exilului este un blat de marmură pictat cu scene religioase, asamblat ca placă pentru o măsuţă dăruită Regelui Carol I în anul 1892, cu ocazia vizitei sale la Segenhaus lângă Neuwied, în 22 iunie 1892. Deţinătorul actual al obiectului este Muzeul Naţional Peleș din Sinaia.[20]

De la Pallanza, Regina îi scria Regelui în 28 aprilie 1892 următoarele: „În ultimele săptămâni am fost foarte ocupată cu bazarul din Neuwied și cu o surpriză pentru tine.” (Zimmermann, 2018, vol. II, 131). Iar din jurnalul Regelui aflăm la 10/22 iunie 1892 la Segenhaus: „Cu Elisabeta, care îmi dăruiește o masă făcută de ea.“ (Docea, 2014, 310).

Din iunie 1892 și până în iulie 1894, regina își petrece exilul în continuare la Segenhaus lângă Neuwied, locuind în vila mamei sale, Principesa Maria de Wied. Și în această perioadă, deși mai departe suferindă, Regina Elisabeta se dedică cu fervoare activităţii caritative, contribuind cu numeroase obiecte proprii de artizanat la diferitele bazaruri caritabile organizate la Neuwied. În iulie 1892, regina pictase și un alt blat de marmură pentru o masă pentru Marea Ducesă Luiza de Baden, după cum îi relatează Regelui într-o scrisoare din Segenhaus, în 25 iulie 1892 (Zimmermann, 2018, vol. II, 142).

– Filă de fildeș cu notele unui cântec, 1892: Un alt obiect decorativ este o filă de fildeș de mărimea unei pagini de scrisoare pe care regina pictează notele muzicale ale unui cântec din copilăria petrecută la Neuwied. Fila de fildeș este un dar al reginei pentru fratele ei, Principele Wilhem de Wied, cu ocazia aniversării zilei sale de naștere în august 1892. [21]

– Wanderstab, 1892: Cartea obiect Wanderstab (Toiagul de drum) din anul 1892 este un dar de nuntă al Reginei Elisabeta pentru Principesa Moștenitoare Maria a României. Cartea conţine file din fildeș pictate cu verseturi și maxime cu și miniaturi în stilul manuscriselor medievale iluminate. Legătura cărţii este o manoperă a renumitului orfevrier german din Köln, Gabriel Hermeling, din aur cu pietre preţioase (diamante, safire și ornamente din email). Deţinătorul actual al cărţii obiect este Muzeul Naţional de Istorie a României din București. [22]

– Scutecul din dantelă pentru botezul Principelui Carol, brodat cu urale de noroc, lucrat cu suveica de Regina Elisabeta în anul 1893. Deţinătorul actual este Muzeul Naţional Peleș din Sinaia. [23]

– Panouri din lemn ornamentale cu citate din biblie și motive florale, pictate de Regină în anii 1892-1894 pentru interiorul Bisericii din Niederbiber (lângă Neuwied, Germania). Aceste panouri sunt actual pierdute, ele mai atârnaseră în biserică până în anul 1935. Regina pictase panouri asemănătoare cu ornamente florale și verseturi pentru vila Segenhaus, după cum vedem într-o fotografie din anul 1900 (fig. 4).

– Cartea de rugăciune pentru Regele Carol I a fost realizată de regină în anul 1894 și dăruită Regelui Carol cu ocazia aniversării nunţii lor de argint, în 15 noiembrie 1894. Locaţia iniţială a cărţii de rugăciuni era capela de lângă dormitorul regal de la Castelul Peleș, dar se pare că acest manuscris nu mai există acolo. [24]

– Monsieur Hampelmann este o carte de povești pentru copii cu textul poveștii în 4 limbi (germană, română, franceză, engleză). Imaginea de titlu este pictată de Carmen Sylva. Cartea publicată într-o ediţie princeps în anul 1898 la București conţine facsimilele cu textul german al poveștii în scrisul de mână al reginei, iar ilustraţiile sunt efectuate de André Lecomte du Noüy, arhitectul Casei Regale a României. Datarea lui André Lecomte du Noüy pe ultima ilustraţie din carte este: „Pallanza, 7 aprilie 1892” (fig. 3). În scrisorile reginei din exil către Regele Carol I, Elisabeta menţionează această carte și terminarea ei în perioada exilului la Pallanza în 1892. Astfel, în scrisoarea din 12 decembrie 1892 regina scrie regelui: „Am scris, pictat și tradus Hampelmann pentru Otto-Haus, care are datorii.” (Zimmermann, 2018, vol. II, 254). Otto-Haus („casa Otto”), era un orfelinat din Neuwied, numit în amintirea fratelui mezin al reginei, decedat în anul 1862. Exemplare ale ediţiei princeps a cărţii de povești Monsieur Hampelmann s-au păstrat în mai multe biblioteci importante din România, de exemplu la Biblioteca Academiei Române din București, Biblioteca Naţională din București, Biblioteca Universitară din Iași. [25]

 

Concluzii

În mod surprinzător, aflăm din scrisorile Reginei Elisabeta adresate Regelui Carol I al României din timpul exilului din perioada anilor 1891-1894 despre o varietate de opere de artă decorativă efectuate în acest timp de regină, precum și despre câteva opere literare publicate, altele prelucrate în acest timp sau în pregătire pentru a fi publicate mai târziu. Se pare că biografii reginei, care au citat material epistolar în biografiile mai vechi, nu au cunoscut aceste scrisori ale reginei către rege în detaliu, precum nici biografii după anul 1990 (când materialul din Arhivele Naţionale ale României a fost, din nou, accesibil pentru cercetare) nu au folosit aceste scrisori, cu toate că se găsesc aici multe detalii interesante și informative despre această perioadă deosebit de dramatică din viaţa Reginei Elisabeta. Îndeosebi colaborarea cu André Lecomte du Noüy (fig. 5) este de o mare importanţă pentru perioada exilului reginei, pentru că arhitectul a îndrumat-o și a ajutat-o la crearea celor mai frumoase obiecte de artă decorativă pe care le-a realizat în acest timp. Astfel, se impune o cercetare mai amplă despre colaborarea Reginei Elisabeta cu arhitectul conservator al Casei Regale, folosind surse inedite, precum corespondenţa perechii regale și documentele de arhivă despre arhitect. Sunt încă prea puţine detalii cunoscute despre activitatea lui André Lecomte du Noüy și relaţia lui cu prima pereche regală, Carol I și Elisabeta. De asemenea, noile informaţii ar întregi și delimita mai bine și informaţiile pe care le avem până acum despre activitatea pictorului Jean-Jules Lecomte du Noüy, fratele arhitectului, din perioadele șederii lui în România, în anii 1895 și 1897, și care a fost eronat considerat până acum în literatura de specialitate ca fiind colaboratorul și ilustratorul cărţii de povești a reginei, Monsieur Hampelmann. Regina scrie și ilustrează cartea de povești Monsieur Hampelmann împreună cu André Lecomte du Noüy în lunile petrecute la Pallanza (1891/92) – o constatare care a fost posibilă doar graţie scrisorilor reginei către rege din această perioadă, literatura de specialitate anterioară confundând numele „Lecomte” și identificându-l în mod greșit ca autor al ilustraţiilor cărţii de povești pe fratele arhitectului, pictorul Jean Jules Lecomte du Noüy. Pictorul însă întâlnise perechea regală a României pentru prima oară abia în anul 1895.

În ciuda paraliziei de la picioare, a durerii la ochi și la mâni, Regina Elisabeta efectuase în timpul exilului ei de la Segenhaus o mulţime de obiecte de artă decorativă, în majoritate pentru bazarurile caritative din Neuwied. Unele lucrări de artă decorativă ale reginei din această perioadă sunt expuse astăzi în muzeele din România. Demne de menţionat sunt îndeosebi cartea evangheliei de la Curtea de Argeș (1886-1892), care este expusă într-o vitrină în apropierea mormintelor perechii regale Carol I și Elisabeta în Biserica de la Curtea de Argeș, cartea miniatură Wanderstab (1892) expusă în tezaurul istoric la Muzeul de Istorie a României din București, masa cu blatul de marmură pictat cu motive religioase, care se află astăzi la Castelul Peleș (în expoziţia permanentă a Muzeului Naţional Peleș) și scutecul din dantelă pentru botezul Principelui Carol al României (de asemenea în posesia Muzeului Naţional Peleș).

Numeroasele opere ale reginei demonstrează că aceasta nu a fost inactivă în perioada de trei ani și jumătate a exilului, ci arată încercările ei de a-și combate dezamăgirea sufletească prin lucrări artistice efectuate în majoritate în scop caritabil. Firește, aceste opere decorative ale reginei nu sunt de o valoare artistică desăvârșită, ci mai degrabă obiecte artizanale pline de fantezie, fineţe și farmec, mai ales luând în considerare că regina suferea în această perioadă deseori de dureri de mâini. Totuși, regina se străduia să evolueze în tehnica artei picturii și a miniaturilor, luând lecţii de la artiști profesioniști și urmând îndrumările lor în activitatea ei de artă decorativă, iar obiectele care s-au păstrat în muzeele din România stau ca mărturie pentru această perioadă extrem de dramatică pentru regină dar și uimitor de productivă, atât literar cât și artistic.

 

Bibliografie

Arhivele Naţionale ale României, București, fond Casa Regală, Regele Carol I și Regina Elisabeta, personale, corespondenţă. Burgoyne, B.: Carmen Sylva. Queen and Woman, London: Eyre & Spottiswoode, 1941.

Damé, F.: Bucarest en 1906, București: Socec, 1907.

Docea, V. (edit.): Regele Carol I al României: Jurnal. 1888-1891, volumul 2, București: Polirom, 2014.

Quella-Villégier, A., Vercier, B. (edit.): Pierre Loti: Journal. 1887-1895, vol. III., Paris: Les Indes savantes, 2012.

Regina Elisabeta și Arta Dantelei cu Suveica, Catalogul expoziţiei Muzeului Naţional Peleș, Sinaia, 2011.

Regina Elisabeta a României. Un secol de eternitate./ Queen Elisabeth of Romania. A Century of Eternity. Catalogul expoziţiei Muzeului Naţional Peleș, Sinaia, 2016.

Schmidt, H. E., Radetzky, E. (edit.): Die Förderung von Kultur und Bildung in Rumänien durch die Königin Elisabeta geb. Prinzessin zu Wied „Carmen Sylva” (1843-1916). Eine Grenzgängerin zwischen zwei Kulturen, vol. II, Neuwied, 1999.

Sylva, C.: Meister Manole, Bonn: Strauss, 1892.

Sylva, C.: Mein Penatenwinkel, Frankfurt: Minjon, 1908.

Sylva, C.: Colţul penaţilor mei, traducere în română de Dumitru Hîncu, București: editura Vivaldi, vo1. 1: 2002, vol. 2: 2003.

Sylva, C., Lecomte, A.: Monsieur Hampelmann, ediţia princeps [București: Carol Göbl, 1898].

Tănăsoiu, C.: Evanghelia de la Curtea de Argeș scrisă și pictată de Regina Elisabeta a României, în: Catedrala Manastirii Argeșului. Crestomaţie de studii și documente, Curtea de Argeș: Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2015, 94-125.

Willscheid, B. (coord.): Carmen Sylva. Eine Königin aus Neuwied, Roentgen-Museum, Neuwied 2016.

Zimmermann, S. I., Willscheid, B. (edit.): Heimweh ist Jugendweh. Kindheits- und Jugenderinnerungen der Elisabeth zu Wied (Carmen Sylva), Schriftenreihe der Forschungsstelle Carmen Sylva, Fürstlich Wiedisches Archiv, Band 4, Stuttgart: ibidem-Verlag, 2016.

Zimmermann, S. I.: Exilul Reginei Elisabeta a României și prelucrarea lui literară într-o carte de povești ilustrată împreună cu André Lecomte du Noüy, în: Revista Bibliotecii Academiei Române, Anul 2, Nr. 1, 2017, 133-150.

Zimmermann, S. I. (edit.): Carmen Sylva & André Lecomte du Nouy: Monsieur Hampelmann – Domnul Pulcinel. Ein Märchen aus der Exilzeit der Königin Elisabeth von Rumänien. O poveste din timpul exilului Reginei Elisabeta a României, Schriftenreihe der Forschungsstelle Carmen Sylva, Fürstlich Wiedisches Archiv, Bd. 5, Stuttgart: ibidem-Verlag, 2017.

Zimmermann, S. I. (edit.): Domnul Pulcinel. O poveste a Reginei Elisabeta a României (Carmen Sylva) cu ilustraţii de André Lecomte du Noüy, București, Vremea, 2017.

Zimmermann, S. I. (edit.): „In zärtlicher Liebe Deine Elisabeth“ – „Stets Dein treuer Carl“. Der Briefwechsel Elisabeths zu Wied (Carmen Sylva) mit ihrem Gemahl Carol I. von Rumänien aus dem Rumänischen Nationalarchiv in Bukarest. 1869-1913. Historisch-kritische Ausgabe. Schriftenreihe der Forschungsstelle Carmen Sylva/ Fürstlich Wiedisches Archiv, 2 volume: Vol. I: 1869-1890; Vol. II: 1891-1913, Stuttgart: ibidem-Verlag, 2018.

 

 

 

NOTE:
1. Corespondenţa perechii regale Carol I și Elisabeta este scrisă în limba germană și este păstrată la Arhivele Naţionale ale României din București în fondul Casa Regală, personale, Regele Carol I și Regina Elisabeta, corespondenţă). Citatele din articolul de faţă sunt redate în traducerea autoarei după transcrierea din ediţia germană completă critică știinţifică a corespondenţei perechii regale Carol I și Elisabeta, apărută în colecţia Centrului de Cercetare Carmen Sylva al Arhivei Princiare de Wied, la editura Ibidem din Stuttgart (Zimmermann, 2018, vol. I: 1869-1890, vol. II: 1891-1913).

2. Pierre Loti scria în jurnalul său, în 14 august 1891, la Veneţia: „Le livre de l’âme! Je regardais le manuscrit inachevé, sur la table de la souveraine, sorte de chant de cygne, chef-d’oeuvre de douleur, qui n’aura jamais été entendu que d’un tout petit nombre d’initiés, – et dont les feuilles peut-etre ont été détruits déja par des mains de pharisiens.” (Quella-Villégier, A., Vercier, B., Pierre Loti, Journal, vol. III., 2012, 387).

3. După menţionarea într-o scrisoare a Reginei Elisabeta către Regele Carol I, din Segenhaus, la 21 iunie 1883, citată mai jos. Sursa: Arhivele Naţionale ale României, Fond: Casa Regală, Regele Carol I, personale, corespondenţă (în continuare prescurtat: ANR, Regele Carol I), VD-482.

4. În anul 1891, portretul reginei realizat de pictorul olandez Bisschop a fost prezentat la Expoziţia Internaţională de Artă din Berlin, după cum este amintit într-un articol de Bernd Willscheid: „Două bilete lipite pe dosul ramei menţionează acest acord al Principelui Wilhelm de Wied.“ (Willscheid, B.: Carmen Sylva im Porträt. Bildnisse der rumänischen Königin für Neuwied [Carmen Sylva în portret. Tablourile reginei României pentru Neuwied] în: Willscheid, 2016, 50-79, aici 57). În explicaţia de sub fotografia din 1890 din articolul lui Willscheid, André Lecomte du Noüy este confundat cu fratele lui, pictorul Jean-Jules-Antoine Lecomte du Noüy: „Herman Koch, fotograful curţii, Neuwied. Perechea olandeză de pictori Christoffel și Kate Bisschop împreună cu pictorul și sculptorul francez Jean-Jules-Antoine Lecomte du Noüy (1842-1923)“, p. 68 – o eroare, fiindcă arhitectul Curţii Regale, André Lecomte du Noüy, l-a prezentat pe fratele său, pictorul, perechii regale Carol I și Elisabeta abia în anul 1895, când Jean-Jules Lecomte du Noüy era în drum spre Constantinopol și se oprise la București pentru a-și vizita fratele. Mai pe larg vezi în: Zimmermann, 2017 a, 133-150.

5. Henri Révoil (1822-1900), arhitect francez.

6. Ioan Emanoil Florescu, (1819-1893), general român, om politic, fost ministru de război, în anul 1891 prim-ministru.

7. „Peinture de camaieu“, pictură ton în ton. În franceză în scrisoarea originală a reginei.

8. Dr. Scharrenbroich, medicul Reginei Elisabeta la Pallanza.

9. Vezi mai pe larg în: Tănăsoiu, 2017, 94-125.

10. Regina Elisabeta se orientează în prelucrarea ei literară a subiectului meșterul Manole după Legenda Monastirii Argeșului de Vasile Alecsandri.

11. Vlădescu, general român, o însoţește pe Regina Elisabeta în Italia, în primul an de exil 1891/92.

12. Prinţul Karl de Salm-Horstmar (1830-1909).

13. Ecaterina (Cathrine) Theodori, fiica medicului Casei Regale, Iuliu Theodori (1834-1919), o însoţește pe Regina Elisabeta în Italia, în primul an de exil 1891/92.

14. Zoe Sturdza (1848-1920), soţia ministrului român Dimitrie A. Sturdza (1833-1914), doamnă de onoare a Reginei Elisabeta în Italia, în primul an de exil 1891/92.

15. Ispitirea sfântului Anton, poem epic de Gustave Flaubert.

16. August Bungert (1845-1915), compozitor german și prieten al Reginei Elisabeta. A pus pe note mai multe poezii ale reginei.

17. În Pallanza, Regina Elisabeta publică volumul de poezii: Carmen Sylva: Weihnachtskerzchen von Pallanza [Lumânărele din Pallanza], Pallanza: Vercellini, 1891.

18. Această masă cu un blat de marmură cu motive religioase, pictate de regină la Segenhaus, se află la Castelul Peleș, Nr. Inv. 9007, vezi: Regina Elisabeta a României. Un secol de eternitate./ Queen Elisabeth of Romania. A Century of Eternity. Catalogul expoziţiei Muzeului Naţional Peleș, Sinaia, 2016, p. 207.

19. Datorez mulţumiri pentru informaţiile detaliate despre paginile evangheliei doamnei Dr. Carmen Tănăsoiu. Mai pe larg despre cartea evangheliei în: Tănăsoiu, 2015, 94-125.

20. Castelul Peleș, Nr. Inv. 9007. O imagine a mesei și a blatului de marmură pictat de regină a fost publicată în catalogul Regina Elisabeta a României. 2016, 207.

21. Fila de fildeș pictată de regină (actual aflată într-o colecţie privată) a fost expusă în expoziţia „Carmen Sylva. O Regină din Neuwied” în 2016, iar o imagine a filei se găsește în catalogul expoziţiei (Willscheid, 2016, 21).

22. O imagine a cărţii obiect este publicată pe pagina de internet a Muzeului de Istorie (Muzeul virtual: tezaur istoric): http://www.muzeulvirtual.ro/zoom?id=9#145

23. O fotografie a acestui scutec din dantelă a fost publicată de Muzeul Naţional Peleș pe coperta catalogului expoziţiei „Regina Elisabeta și Arta Dantelei cu Suveica“ din anul 2011.

24. Un manuscris iluminat asemănător al unei cărţi de rugăciuni a fost efectuat de regină mai târziu și dăruit mamei sale în anul 1901. Mai multe imagini din această carte de rugăciuni a Principesei Maria de Wied, mama reginei, au fost publicate într-un articol de Elfriede Radetzky în 1999 (Schmidt, H.E., Radetzky, E., 1999, 100-163).

25. Cartea de povești a apărut recent în două ediţii noi, critice istorice, conţinând toate facsimilele ediţiei princeps cu textul german al poveștii în scrisul de mână al reginei și ilustraţiile lui Andre Lecomte du Noüy (Zimmermann, 2017b; Zimmermann, 2017c).

A fost Regina Elisabeta a României republicană? – Scurt istoric al unei false aserțiuni

A fost Regina Elisabeta a României republicană? – Scurt istoric al unei false aserțiuni

Articol de Silvia Irina Zimmermann*

Imagine: Regina Elisabeta (Carmen Sylva), ca. 1914, carte poştală de epocă. Colecţia Silvia Irina Zimmermann

În biografiile despre Carmen Sylva, apărute în România în ultimii ani, găsim o presupusă afirmaţie a reginei Elisabeta, potrivit căreia aceasta s-ar fi autodeclarat republicană, și explicaţia biografilor că atitudinea liberală a reginei o lega prietenește și de împărăteasa Elisabeta a Austro-Ungariei. Aceeași afirmaţie atribuită reginei României și interpretarea ei ca o atitudine „de distanţă […] faţă de forma de stat monarhică“ se regăsesc și într-o foarte cunoscută biografie despre împărăteasa Elisabeta a Austro-Ungariei, publicată de istoricul austriac Brigitte Hamann. În realitate însă, nu avem de-a face cu o aserțiune autentică a reginei Elisabeta, ci cu un citat dintr-un roman.

Cercetând mai îndeaproape contextele în care a fost folosită această afirmaţie despre republicanism atribuită reginei Elisabeta – iniţial în romanul lui Mite Kremnitz Am Hofe von Ragusa (La Curtea din Ragusa) și apoi în biografiile ulterioare –, descoperim, pe lângă ușurinţa cu care a fost luată drept veritabilă presupusa afirmaţie, diferite interpretări ale biografilor în privinţa atitudinii „liberale și republicane“ a reginei. Astfel, este necesar să redăm un scurt istoric al acestei aserțiuni despre republicanism.

Autoarea declaraţiei de „simpatie“ cu social-democraţii, pusă în mod greșit pe seama reginei Elisabeta, este Mite Kremnitz, fostă colaboratoare literară a lui Carmen Sylva în anii 1881-1889 și cu care suverana rupe orice contact după ce Kremnitz publică în Germania, în 1902, romanul-pamflet prin care o ridiculizează: Am Hofe von Ragusa (La Curtea din Ragusa). În acest roman, pasajul despre republicanism care ne interesează aici face parte dintr-o conversaţie între principesa din roman și doamnele ei de onoare: „Principesa răspunse că și ea simpatiza cu social-democraţii, mai ales văzând trândăvia și depravarea nobilimii; iar acești oameni simpli nu vor decât ceea ce oferă natura: egalitate. […] «Forma de stat republicană este singura rezonabilă; nu înţeleg cum popoarele sunt atât de ipocrite ca să ne mai tolereze», adăugă Principesa.“

 

Pamfletul răstălmăcit

Biograful german Eugen Wolbe este primul care dă acest citat din roman ca fiind afirmaţia autentică a reginei Elisabeta. În biografia sa, Carmen Sylva. Der Lebensweg einer einsamen Königin (Viaţa unei regine singuratice, 1933), Wolbe schimbă ușor citatul din romanul lui Kremnitz, iar sub această formă îl regăsim și în biografiile apărute mai târziu: „trebuie să simpatizez cu social-democraţii, mai ales văzând trândăvia și depravarea nobilimii; acești oameni simpli nu vor decât ceea ce oferă natura: egalitate. Forma de stat republicană este singura rezonabilă; nu înţeleg cum popoarele sunt atât de ipocrite ca să ne mai tolereze.“

La rândul său, biografa austriacă Brigitte Hamann citează în cartea sa despre împărăteasa Austro-Ungariei, Elisabeth. Kaiserin wider Willen (Elisabeta. Împărăteasă fără voie, 1981), afirmaţia despre republicanism atribuită reginei Elisabeta a României din biografia lui Wolbe, trecând cu vederea explicaţia acestuia că este vorba de un citat din romanul lui Mite Kremnitz. Hamann folosește citatul pentru a-și sprijini argumentaţia în privinţa asemănării dintre cele două suverane, împărăteasa Austro-Ungariei și regina României, și mai ales în privinţa relaţiei lor de „distanţare“ faţă de forma de stat monarhică.

Biografa română de limbă germană Annemarie Podlipny-Hehn redă în cartea sa Carmen Sylva (2001) același fragment despre republicanism în formularea lui Wolbe din 1933, afirmând că este din „jurnalul reginei“. Ca sursă a citatului, aceasta menţionează biografia despre împărăteasa Austro-Ungariei (ediţia a II-a, 1982) scrisă de Brigitte Hamann (fără a mai intra în detalii asupra citatului din Wolbe la care trimite autoarea). Podlipny-Hehn interpretează afirmaţia atribuită lui Carmen Sylva, la fel ca și Hamann înaintea sa, drept o dovadă pentru „atitudinea liberală și republicană“ a reginei. Podlipny-Hehn adaugă însă că, spre deosebire de împărăteasa Elisabeta, regina României i-ar fi stat alături soţului ei, Carol I al României, sprijinindu-l, și că, „în ciuda visărilor ei, rămânea cu picioarele pe pământ“.

 

O regină și o „revoluție socială“?

Biograful român de limbă franceză Gabriel Badea-Păun citează în cartea sa Uimitoarea regină Elisabeta a României (2003) același fragment din biografia germană a lui Eugen Wolbe, fără a menţiona că este vorba de un citat din romanul lui Mite Kremnitz, și argumentează, de asemenea, ca și Hamann, că regina României ar fi fost „în sufletul ei […], asemeni lui Sissi, republicană“. Badea-Păun presupune că regina Elisabeta ar fi așteptat o revoluţie socială în România, iar afirmaţia ei despre republicanism ar putea fi înţeleasă și ca „o înţepătură bine plasată la adresa clasei politice românești, care n-o iubea“.

Trebuie spus că, în biografia sa despre Carmen Sylva, Eugen Wolbe – al cărui fragment ușor modificat îl preiau și îl citează toţi biografii menţionaţi mai sus – nu doar explică limpede că citează din romanul La Curtea din Ragusa scris de Mite Kremnitz, ci dă și sursa exactă a citatului: „paginile 63-64 ale romanului“. Dar, mergând mai departe, biograful german e de părere că în roman Kremnitz ar reda mai multe păreri autentice ale reginei „cuvânt cu cuvânt“ și că, „fără îndoială, Mite Kremnitz și-a notat afirmaţiile reginei în jurnalul ei“. Numai că, în privinţa acestora, nu oferă dovezi, astfel încât comparaţia romanului cu biografia despre regină publicată de Mite Kremnitz ar putea lămuri dacă afirmaţia este autentică ori dacă rămâne doar una literară. Dar, cercetând biografia scrisă de Mite Kremnitz în 1903, nu găsim nicăieri citată presupusa declaraţie a reginei despre simpatia cu social-democraţii, deși – dacă ar fi fost adevărată – ne-am fi așteptat s-o descoperim mai ales în biografia apărută la numai un an de la apariţia romanului. Astfel, neexistând nicio dovadă că ar fi autentică, afirmaţia despre republicanism citată de Wolbe rămâne o formulare ruptă din contextul unui roman.

Biografii au dreptate în ce privește spiritul liberal al reginei Elisabeta. În schimb, în legătură cu autenticitatea republicanismului declarat al reginei, adevărata autoare a acestuia, Mite Kremnitz, a reușit să-i inducă în eroare pe mulţi. În romanul său Mite Kremnitz redă portretul unei principese care seamănă mult cu persoana reală a reginei Elisabeta și în care exagerează niște trăsături negative și adaugă unele aspecte fanteziste, în scopul ridiculizării disimulate a reginei. Un cititor neiniţiat ar putea crede că romanul ar conţine informaţii interne despre Curtea Regală a României din timpul regelui Carol I, precum și afirmaţii autentice ale reginei Elisabeta, dat fiind faptul că Mite Kremnitz fusese mulţi ani în relaţii foarte apropiate cu cuplul regal și, în plus, fusese colaboratoarea literară a lui Carmen Sylva.

Regina Elisabeta s-a simţit atacată de romanul lui Mite Kremnitz, deplângând situaţia, delicată pentru ea, pe care a provocat-o textul în Germania, într-o scrisoare din 24 aprilie 1903 către Karl Xaver von Scharfenberg: „Nu știu dacă aţi aruncat o privire vreodată peste acel oribil roman al doamnei Kremnitz, Am Hofe von Ragusa – conţine atâtea lucruri asemănătoare, încât face restul probabil și credibil. Este mai rău decât tot ce s-a făcut vreodată împotriva mea, pentru că i se dă multă crezare.“

Relevanţa acelui pasaj din roman – pe care l-am citat și l-am comentat mai sus – primește o altă dimensiune, având în vedere că, deși lasă impresia unei parodii la adresa Casei Regale a României, Mite Kremnitz este considerată, în același timp, până în zilele noastre, o importantă biografă a primului cuplu regal al României: a publicat o biografie a regelui Carol I în patru volume (1894-1900), Aus dem Leben König Karls von Rumänien. Aufzeichnungen eines Augenzeugen (Din viaţa Regelui Carol al României. Însemnările unui martor ocular), ediţie princeps apărută fără a menţiona numele autoarei, fapt pentru care a publicat în 1903 o nouă ediţie într-un singur volum sub numele ei, precum și o bine-cunoscută biografie despre regina-poetă Elisabeta, Carmen Sylva (1903) – surse la care apelează toți cercetătorii pasionați de acest subiect.

 

Democrație și monarhie

Revenind la biograful Eugen Wolbe, primul care a folosit citatul despre republicanism din romanul lui Mite Kremnitz, ne întrebăm ce anume urmărea prin interpretarea sa. Astfel, citatul respectiv, pe care l-am tot evocat, îi servea biografului german pentru a dovedi gândirea „democratică“ a reginei Elisabeta. Dar, citând ultimul pasaj din eseul reginei De ce ne trebuiesc regii? – „avem nevoie de regi, căci ne întoarcem mereu la dânșii și chiar președinţii de republică se transformă cu încetul în regi, tocmai fiindcă resimţim necesitatea unui conducător responsabil“–, Wolbe arată că regina susţine totodată și ideea monarhică, ajungând la concluzia că acest contrast dintre gândirea liberală și poziţia socială reprezintă o trăsătură firească a reginei: „această regină poetă gândește democratic și aristocratic în același timp.“

În acest context, trebuie să menţionăm și cartea autoarei austriece Lisa Fischer, Schattenwürfe in die Zukunft: Kaiserin Elisabeth und die Frauen ihrer Zeit, (Proiecții către viitor. Împărăteasa Elisabeta și femeile timpului ei), în care, de asemenea, este citată afirmaţia despre republicanism a reginei Elisabeta a României, însă, de data aceasta, cu sursa corectă (adică romanul lui Mite Kremnitz). Dualismul atitudinii suveranei este explicat în felul următor: „la fel ca și Nietzsche, pe care aceasta [Carmen Sylva] îl citise, era convinsă atât de preţioasa conducere a omenirii de către un suveran spre o dezvoltare mai înaltă, cât și de forma de stat republicană […].“

Prin urmare, ceea ce se poate observa deseori în scrierile reginei Elisabeta este tocmai acest contrast între statutul său social și gândirea sa liberală, mai ales atunci când facem o comparaţie între textele dedicate unui public larg și cele cu caracter privat, cum ar fi scrisorile, în mare parte rămase nepublicate și pe care regina nu le scria cu intenţia de a le publica. În scrierile reginei, atât în cele apărute în volume, cât și în cele personale, găsim deseori afirmaţii de empatie față de straturile sociale precare și, pe alocuri, concepţii foarte liberale care dau impresia că ar simpatiza cu sistemul republican. Totuși, în cărţile sale, există numeroase exemple care dovedesc că ea rămâne fidelă concepţiei despre tradiţie și ordine ierarhică în societate, că este mereu conștientă de statutul său social, de apartenenţa sa la familia nobiliară din care provine, precum și de datoria ei de regină. Iată, de pildă, un fragment în acest sens din volumul de scrisori ale reginei publicat de Henry Howard Harper:

„Eu îmi voi face datoria de regină până în cea din urmă clipă! […] Văd că regele îmbătrânește, văd ameninţarea primejdiilor, eu văd totul – dar nu cred că avem voie să lăsăm vâslele din mână înainte ca acest lucru să ne fie poruncit de puteri mai înţelepte și mai presus decât noi. Omul nu moare decât o singură dată și nu înainte de a-i veni vremea! Credinţa mea este de nezdruncinat, căci a rezistat o viaţă întreagă, plină de greutăţi. (București, 1904)“

 

~ . ~ . ~

 

* Articol apărut în: Magazin istoric, mai 2015, pp. 20-23.

Articolul este o versiune a capitolului „Despre suveran în vremuri republicane“ din cartea:

Silvia Irina Zimmermann: Regele Carol I în opera Reginei Elisabeta. La 100 de ani de la moartea Regelui Carol I al României (1839-1914). Imagini din Arhiva Princiară de Wied şi din colecţia autoarei. Cuvânt înainte de ASR Principele Radu al României. Prefaţă de prof. dr. Nicolae-Şerban Tanaşoca. Bucureşti: Editura Curtea Veche, 2014, 206 p., ca. 100 imagini, ISBN 978-606-588-771-8, pp. 128-146, unde este redat şi întregul text al eseului reginei: De ce ne trebuiesc regii?”, pp. 139-144.

Într-o versiune comentată cu note şi informaţii bibliografice articolul (Silvia Irina Zimmermann: Despre regi in vemuri republicane. Portretul regelui în opera reginei Elisabeta a României”) a apărut şi în volumul: Claudiu-Lucian Topor, Alexandru Istrate, Daniel Cain (editori): Diplomaţi, societate şi mondenităţi. Sfârşit de Belle Époque în lumea românească, Iaşi: Editura Universităţii Alexandru Ioan Cuza, 2015, pp. 125-138.

 

War Königin Elisabeth von Rumänien (Carmen Sylva) republikanisch?

„Die republikanische Staatsform ist die einzig rationelle.“  – War Königin Elisabeth von Rumänien republikanisch?

Artikel von Silvia Irina Zimmermann*

Abb. Königin Elisabeth um 1914, alte Postkarte. Privatsammlung Silvia Irina Zimmermann

In neueren Biografien über Elisabeth von Rumänien, auch bekannt als Schriftstellerin Carmen Sylva, stoßen wir auf eine angebliche Äußerung der Königin, wonach sie sich für republikanisch erklärt hätte. Diese Äußerung wird als Beleg dafür verwendet, dass ihre liberale und republikanische Gesinnung sie freundschaftlich mit der österreichischen Kaiserin Elisabeth verbunden hätte, so auch in einer bekannten Biografie über Elisabeth, Kaiserin von Österreich und Königin von Ungarn, in der sie als „distanziertes Verhältnis … zur monarchischen Staatsform” gedeutet wird. In Wirklichkeit haben wir es hier aber nicht mit einer authentischen Äußerung Königin Elisabeths von Rumänien zu tun, sondern mit einem Romanzitat.

Die Autorin der Republikanismus-Äußerung, die fälschlicherweise Königin Elisabeth zugewiesen wird, ist eigentlich Mite Kremnitz, eine literarische Mitautorin Carmen Sylvas in den Jahren 1881 bis 1889, zu der die Königin den Kontakt abbrach, nachdem diese 1902 den Roman „Am Hofe von Ragusa“ in Deutschland veröffentlicht hatte, in dem sie Königin Elisabeth anhand der Figur der Fürstin im Roman karikierte. Der Textausschnitt aus dem Roman von Mite Kremnitz, der uns hier interessiert, ist Teil einer Gesprächsszene der Fürstin des Romans mit ihren Hofdamen:

„Die Fürstin entgegnete, daß auch sie mit den Sozialdemokraten sympathisieren müsse, besonders angesichts all der Nichtsthuerei und Verworfenheit der Vornehmen, und ‚diese Leutchen‘ wollten doch schließlich nur, was die Natur gäbe: Gleichheit. … Die republikanische Staatsform ist die einzig rationelle, ich begreife immer die thörichten Völker nicht, daß sie uns noch dulden‘, meinte die Fürstin.”

Der deutsche Biograf Eugen Wolbe ist der Erste, der dieses Romanzitat als eine authentische Aussage der Königin Elisabeth deklariert und in seiner Biografie „Carmen Sylva. Der Lebensweg einer einsamen Königin“ (1933) verwendet. Dabei ändert Wolbe das Zitat aus Kremnitz’ Roman leicht ab, und in seiner Formulierung finden wir diese sogenannte Republikanismuserklärung der Königin Elisabeth bei den späteren Biografen wieder.

Brigitte Hamann zitiert in ihrer Biografie über Elisabeth von Österreich-Ungarn, „Elisabeth. Kaiserin wider Willen“ (1981), die angebliche Republikanismusäußerung der rumänischen Königin aus der Biografie von Eugen Wolbe (1933) ungeachtet der Erklärung Wolbes, dass es sich hier um ein Zitat aus dem Roman von Mite Kremnitz handelt. Hamann nutzt das Zitat, um ihre Behauptung zu untermauern, die rumänische Königin habe viele Gemeinsamkeiten mit der österreichischen Kaiserin Elisabeth gehabt, darunter auch „ihr distanziertes Verhältnis zu weltlichen Würden und zur monarchistischen Staatsform.”

Die rumäniendeutsche Biografin Annemarie Podlipny-Hehn übernimmt in ihrer Biografie „Carmen Sylva“ (2001) das Wolbe-Zitat aus der Biografie Hamanns und behauptet, es stamme aus dem Tagebuch der Königin Elisabeth. Als Zitatquelle gibt sie die Biografie Hamanns (2. Ausgabe von 1982) an, ohne aber weiter auf die Zitatquelle Wolbes (1933) einzugehen, auf die Hamann verweist. Podlipny-Hehn deutet die Äußerung Carmen Sylvas als eine „liberale Einstellung“ und „republikanische Gesinnung“ der Königin, fügt aber hinzu, dass, im Gegensatz zur Kaiserin Österreichs, Rumäniens Königin an der Seite ihres Gemahls gestanden und ihn unterstützt habe, und dass Carmen Sylva „trotz ihrer Schwärmereien mit den Füßen auf dem Boden blieb“.

Der rumänische Biograf Gabriel Badea-Păun zitiert in seiner Carmen-Sylva-Biografie „Carmen Sylva. Königin Elisabeth von Rumänien“ (2011) dieselbe Stelle aus Wolbes Biografie (1933), ohne sie als Romanzitat zu benennen, und erklärt ähnlich wie Hamann, die rumänische Königin sei wie die österreichische Kaiserin Elisabeth, „tief im Innern … republikanisch gesinnt“ gewesen. Weiter vermutet Badea-Păun, die Königin habe in Rumänien eine soziale Revolution erwartet, und ihre Äußerung zum Republikanismus könnte man auch als „eine gut platzierte Stichelei gegen die rumänische politische Klasse verstehen, die sie nicht liebte”.

Eugen Wolbe erklärt zwar in seiner Carmen-Sylva-Biografie, dass er hier aus dem Roman von „Am Hofe von Ragusa“ zitiert, fügt aber hinzu: „Unzweifelhaft hat sich Mite Kremnitz Äußerungen der Königin im Tagebuch notiert. “

Schaut man sich nun die Carmen-Sylva-Biografie von Mite Kremnitz an, die im Jahr 1903 (und nur ein Jahr nach dem Roman „Am Hofe von Ragusa) erschienen ist, so wird diese angebliche Republikanismusäußerung nirgendwo zitiert, obwohl zahlreiche Ausschnitte aus den Briefen der Königin, die sie an Mite Kremnitz geschrieben hatte, zu finden sind, und diese Äußerung, wäre sie wahr, besonders in der Biografie relevant gewesen wäre. Somit gibt es keinen Beweis für die Authentizität dieser Äußerung der Königin zum Republikanismus, und so lange bleibt sie ein aus dem Kontext des Romans von Mite Kremnitz gerissenes Zitat.

Die Biografen haben Recht, was die liberale Gesinnung Königin Elisabeths von Rumänien betrifft. Doch hinsichtlich der Authentizität der republikanischen Erklärung der Königin scheint es, dass deren wahre Autorin, Mite Kremnitz, mehrere Biografen in die Irre geführt hat, denn das Zitat erscheint, wie bereits erwähnt, nur in ihrem Roman, nicht aber in ihrer Biografie der Königin.

Kremnitz zeichnet in ihrem Roman „Am Hofe von Ragusa“ das Porträt einer Fürstin, die stellenweise gewisse Ähnlichkeiten mit der realen Königin Elisabeth von Rumänien aufweist. Kremnitz übertreibt einige negative Charakterzüge und fügt einige Phantasieaspekte hinzu mit dem Ziel, die Königin mittels der Romanfigur zu karikieren. Einem nichteingeweihten Leser vermittelt der Roman von Mite Kremnitz den Eindruck, hier würden interne Kenntnisse über den Königshof Rumäniens sowie authentische Äußerungen der Königin preisgegeben aufgrund der Tatsache, dass Kremnitz mehrere Jahre ein enges Verhältnis zum Königspaar hatte und Mitarbeiterin Carmen Sylvas gewesen war.

Königin Elisabeth von Rumänien fühlte sich von Kremnitz’ Roman angegriffen und beklagte sich über die für sie unangenehme Situation, die das Erscheinen des Romans in Deutschland verursacht habe, in einem Brief aus Sinaia an Karl Xaver von Scharfenberg am 24. April 1903:

„Ich weiß nicht, ob Sie jemals den schrecklichen Roman von Frau Kremnitz gesehen haben: ‚der Hof von Ragusa‘ – es hat genug Ähnlichkeiten, um den Rest wahrscheinlich und glaubhaft zu machen. Es ist ‚schlimmer‘ als alles andere, das man gegen mich getan hat, weil man es eher glaubt.“

Die Relevanz der Republikanismusäußerung im Roman gewinnt auch eine weitere Dimension, wenn man bedenkt, dass Mite Kremnitz, obwohl sie mit dem Roman eine Satire auf den Königshof von Rumänien bietet, gleichzeitig als eine wichtige Biografin des ersten Königspaares Rumäniens gilt. Von Kremnitz stammt eine Biografie des Königs in vier Bänden (1894–1900): „Aus dem Leben König Karls von Rumänien. Aufzeichnungen eines Augenzeugen“. Diese erscheint zuerst ohne den Namen der Autorin, sodass Mite Kremnitz 1903 eine verkürzte Ausgabe mit ihrem Namen veröffentlicht: „König Karl von Rumänien. Ein Lebensbild“. Und im selben Jahr, 1903, veröffentlicht Kremnitz eine bis heute sehr bekannte und vielzitierte Biografie der Königin Elisabeth von Rumänien: „Carmen Sylva“.

Was den Carmen-Sylva-Biografen Wolbe betrifft, der als erster das Romanzitat von Mite Kremnitz zum Republikanismus verwendet, so stellt sich die Frage, wie er dieses interpretiert. Das Zitat aus dem Roman von Kremnitz setzt Wolbe ein, um die „demokratische“ Gesinnung der Königin Elisabeth zu beweisen. Und weiter zitiert Wolbe den Schlusssatz aus dem Essay der Königin „Warum braucht man Könige?“

– „Man braucht wohl Könige, denn man kommt immer wieder darauf zurück, und selbst die Präsidenten der Republiken werden mehr und mehr dazu, eben weil das Bedürfnis nach einem verantwortlichen Führer vorhanden ist.“ –,

um zu verdeutlichen, dass Königin Elisabeth zu gleicher Zeit auch die monarchische Idee vertritt. Wolbes Fazit ist, dass für Königin Elisabeth die liberale Gesinnung und die hohe soziale Position keinen Widerspruch in sich darstellen, sondern dass sie etwas Selbstverständliches und miteinander zu Vereinbarendes für die Königin sind:

„Diese königliche Dichterin empfindet durchaus demokratisch und aristokratisch zugleich.“

Erwähnenswert ist hier vor allem das Buch der österreichischen Historikerin Lisa Fischer „Schattenwürfe in die Zukunft: Kaiserin Elisabeth und die Frauen ihrer Zeit“ (1998), in dem die Republikanismusäußerung Carmen Sylvas aus Kremnitz’ Roman mit korrekter Quellenangabe zitiert wird, und in welchem der Dualismus ihrer Haltung im Sinne Wolbes wie folgt erklärt wird:

„Ganz im Sinne Nietzsches, den sie [Carmen Sylva] gelesen hatte, war sie ebenso von einer wertvollen Führerschaft der Herrschenden zur Höherentwicklung des Menschengeschlechtes überzeugt wie von der republikanischen Staatsform. “

Was in den Schriften der Königin Elisabeth oftmals auffällt, ist tatsächlich dieser Kontrast zwischen liberalem Denken und sozialer Stellung. Dies vor allem, wenn man ihre Texte, die sie durch die Veröffentlichung einem breiteren Leserkreis widmete, mit denen vergleicht, die Privatcharakter hatten, beispielsweise die Briefe, die größtenteils unveröffentlicht blieben und die die Königin nicht für eine spätere Veröffentlichung vorgesehen hatte. In ihren schriftlichen Äußerungen finden sich viele Sympathie- und Empathiebekundungen für die prekären Lebenssituationen einzelner Gesellschaftsschichten, die den Eindruck der Sympathiebezeugung mit dem republikanischen System erwecken. Dennoch gibt es genauso viele Textbeispiele, die zeigen, dass sie sich ihres Standes und ihrer sozialen Position weiterhin bewusst bleibt und an ihrer Auffassung von Tradition, Weltordnung, persönlicher Verbundenheit zu ihrer adligen Herkunft sowie ihrer Pflicht als Königin festhält.

Auf die Frage zurückkehrend, ob Königin Elisabeth republikanisch war, so ist dies anhand ihrer Schriften nicht zu bestätigen. Dagegen kann man beweisen, dass sie liberal dachte und offen für soziale Reformen war. Und sie hatte ein Gespür für die Herausforderungen der sich verändernden Zeiten, so wie dies ein weiteres Zitat aus ihrem Essay „Warum braucht man Könige?“ (1910) offenbart:

„Die Zeiten sind vorüber, wo eine Klasse es wagen durfte, auf die andere herabzusehen, als wäre sie geringer. Die Fürsten sagen nicht mehr Er zu ihren Untertanen, die Untertanen erwarten aber auch nicht mehr, daß alles Gute aus der Hand des Fürsten träufeln soll.“

 

~ . ~ . ~

* Beitrag erschienen in: Deutsch-Rumänische Hefte, Nr. 2, 2015, hrsg. von der Deutsch-Rumänischen Gesellschaft e. V., Berlin, Redakteur Dr. Josef Sallanz, S. 18-20.

Der Artikel ist eine Version des Kapitels Über den Herrscher in republikanischen Zeiten“ aus dem Buch: Silvia Irina Zimmermann: „Unterschiedliche Wege, dasselbe Ideal: Das Königsbild im Werk Carmen Sylvas und in Fotografien des Fürstlich Wiedischen Archivs“ (Schriftenreihe der Forschungsstelle Carmen Sylva – Fürstlich Wiedisches Archiv, Band 1, Stuttgart, ibidem-Verlag, 2014, S. 89-104), dort mit weiteren Erläuterungen und bibliografischen Angaben in den Fußnoten versehen und der Wiedergabe des vollständigen Essays der Königin Elisabeth (Carmen Sylva): Warum braucht man Könige?“, ebd., S. 95-104.

Dr. Silvia Irina Zimmermann ist freie Literaturwissenschaftlerin und Leiterin der Forschungsstelle Carmen Sylva des Fürstlich Wiedischen Archivs in Neuwied (www.carmensylva-fwa.de). 2014 erschien von der Autorin im Stuttgarter ibidem-Verlag die Monografie „Unterschiedliche Wege, dasselbe Ideal: Das Königsbild im Werk Carmen Sylvas und in Fotografien des Fürstlich Wiedischen Archivs“.

~ . ~ . ~

Prinzessin Elisabeth zu Wied, die spätere Königin Elisabeth von Rumänien, wurde am 29. Dezember 1843 in Neuwied geboren; sie verstarb am 2. März 1916 in Bukarest. 1869 heiratete Elisabeth Prinz Karl von Hohenzollern-Sigmaringen, der 1866 zum Fürsten Carol I. von Rumänien gewählt worden war. Das Paar hatte nur eine Tochter, die bereits Kindesalter verstarb. 1878 wurde Rumänien ein unabhängiger Staat und 1881 zum Königreich erhoben, mit Carol I. und Elisabeth als erster Königspaar von Rumänien. Königin Elisabeth veröffentlichte ab 1880 unter dem Pseudonym Carmen Sylva Gedichte, Erzählungen, Kinderbücher, Romane, Theaterspiele, Essays und Aphorismen und übersetzte rumänische Dichtungen ins Deutsche.

 

 

 

„Comori văzute, auzite şi de folos Regelui şi ţării”. Artă , decor, cultură şi idei novatoare în corespondenţa Reginei Elisabeta cu Regele Carol I.

Invitaţie la conferinţa:

„Comori văzute, auzite şi de folos Regelui şi ţării”. Artă , decor, cultură şi idei novatoare în corespondenţa Reginei Elisabeta cu Regele Carol I.

Prezintă: Dr. Silvia Irina Zimmermann (Germania)

Miercuri, 12 septembrie 2018, ora 17, Muzeul Naţional de Artă al României, Bucureşti.

Scrisorile Reginei Elisabeta a României adresate Regelui Carol I în timpul sejururilor reginei în străinătate conţin numeroase impresii despre locurile vizitate şi personalităţile pe care le întâlneşte regina. Din dorinţa de a-i scrie despre lucruri care îl interesează pe rege în mod deosebit, Regina Elisabeta îi descrie oraşele vizitate, clădirile importante şi monumentele de interes cultural şi istoric european, muzeele şi operele de artă mai deosebite, decorurile palatelor în care este invitată de membrii Caselor Regale ale Olandei şi Marii Britanii, noile cărţi citite în ultima vreme, dându-i noi sugestii de lectură şi augustului soţ, personalităţile cu idei novatoare şi creative (ingineri, medici, pedagogi, scriitori, artişti etc.) care ar putea fi de un interes şi în România în diferite domenii de activitate (cultură, ştiinţe, economie, învăţământ, ajutor medical şi social etc.).
Prin aceste impresii şi sugestii regina spera, în acelaşi timp, să îi ofere Regelui simţământul că sejururile ei mai îndelungate în străinătate, îndatorate stării ei de sănătate slăbite, nu sunt un „timp pierdut”, ci regina îl foloseşte în mod util în serviciul regelui, făcând prin prezenţa ei în străinătate publicitate României şi culegând totodată informaţii utile pentru rege şi pentru ţară. Pe de altă parte, pe lângă anumite informaţii despre construcţia şi amenajarea Castelului Peleş şi a Palatul Domnesc/ Regal din Bucureşti, poate mai puţin cunoscute, impresiile şi sugestiile pe care le consideră regina interesante pentru rege relevă atât gustul artistic al Regelui Carol I cât şi interesul suveranului pentru anumite domenii care, din viziunea reginei, necesitau sprijin şi încurajare şi din partea Casei Regale a României.

Dr. Silvia Irina Zimmermann s-a născut în anul 1970 la Sibiu. A studiat la universităţile din Sibiu şi Marburg filologie germană, engleză, istoria artei şi sociologie şi este doctor în literatură germană a Universităţii din Marburg cu o teză de doctorat despre opera literară a Reginei Elisabeta a României (Carmen Sylva). În anul 2012 a iniţiat înfiinţarea Centrului de Cercetare Carmen Sylva al Arhivei Princiare de Wied din Neuwied, pe care îl conduce onorific din 2012 până în prezent. A publicat mai multe cărţi în limba germană şi română despre Regina Elisabeta a României şi este co-editoare a colecţiei Centrului de Cercetare Carmen Sylva.

Conferinţă în cadrul proiectului Fundației Culturale Secolul 21:

„Istorie regală în România. Valori europene în artă şi arhitectură. Conferinţele Ruxanda Beldiman”.

Evenimentul pe facebook: https://www.facebook.com/events/2103939276539156/